Scrisoare pentru cei pe care ii iubesc – Bolivia, episodul 3

El Alto, 11 oct. 2009

11 zile de cand sunt in Bolivia, 11 zile de cand imi traiesc visul. Dar oare e asa cum ma asteptam? Intr’un mod rational stiam ca ar putea fi asa, dar eram  atat de entuziasmata inainte de plecare, incat nu am realizat cu adevarat ca voi veni in desert. Da, recunosc ca  deseori ma simt in Sahara. Nu ma mai simt salvatoarea lumii, ci un om simplu care s-a intalnit aici cu cele mai mari slabiciuni ale lui. Realizez ca nu sunt atat de puternica pe cat credeam. Realizez ca dorul de casa, de cei pe care-i iubesc, uneori devine coplesitor. Realizez ca sunt un strain aici si ca nici macar un vorbesc corect limba spaniola (fapt ce ingreuneaza mult lucrurile). Realizez ca am nevoie de Dumnezeu mai mult ca oricand. Si intr-un mod straniu simt ca asta trebuia sa se intample:  sa ma simt singura, neputincioasa, frustrata, ca sa realizez ca sunt complet dependenta de Dumnezeu. Mi-am dorit ca aceasta experienta sa insemne mai mult  decat  orice, o maturizare a mea in Domnul. Mi-am dorit sa cresc. Numai ca atunci cand mi-am dorit asta am uitat ca pedagogía lui Dumnezeu poate fi destul de difícil de suportat. Din pacate pentru noi, momentele de fericire nu ne apropie la fel de mult de Dumnezeu ca momentele de tristete, uneori de disperare. Insa partea care ma surprinde si mai mult este ca in ciuda a tuturor momentelor de amaraciune, simt ca Dumnezeu este prezent si ca El va transforma totul, incepand cu inima mea.

Cand am ajuns aici ma gandeam ca voi fi marea misionara, care va converti la Hristos pe toti acesti mici salbatici. Cat de naiva am fost! Cea care are nevoie de convertire sunt eu! Oamenii astia, desi imi vine greu sa accept, sunt mai curati cu inima decat sunt eu, cea care spune ca-L cunoaste pe Hristos. Incep sa inteleg mai bine de ce sunt fericiti cei saraci… si incep sa inteleg si de ce oamenii astia (ma refer la fratii din comunitate) au decis sa renunte la viata lor de confort ca sa vina la capatul lumii, intr-un loc de o saracie dezolanta. Adevarul este ca avem multe de invatat de la saraci. Poate nu au cunostintele noastre, instruirea noastra, teología noastra, dar cred ca au ceva mai de pret… simplitatea inimii, un mod de a trai viata debarasat de lucruri inutile (cu care noi deseori ne umplem vietile), Saracii sunt oameni solidari. Desi din afara, comunitatea aymara pare un sistem inchis, in interior se poate observa cat de unite sunt familiile (chiar daca am auzit de multe ori ca societatea boliviana este o societate “machista”, in care femeia nu valoreaza prea mult). Insa azi, la intalnirea cu tinerii din cartier (am avut doua zile de reculegere), am ramas uimita vazand cati dintre ei au spus ca pe primul loc in vietile lor este familia, ca se simt sprijiniti de familie, ca familia este cadrul in care isi impartasesc gandurile, sentimentele, bucuriile si tristetile. Sunt confuza…. e un paradox intre imaginea de societate machista in care femeia nu valoreaza prea mult (e adevarat ca aici lumea nu prea se casatoreste legal si ca se intampla frecvent  ca barbatul sa-si paraseasca “sotia”, lasand-o deseori cu cativa copii), si imaginea pe care mi-au creat-o tinerii astia care provin din cel mai sarac cartier, al celui mai sarac oras din Bolivia. Cu timpul sper sa ma edific…

Asadar, as minti sa spun ca ma simt grozav. Din contra. Ma simt inadaptata, luata pe nepregatite. In acelasi timp, stiu ca nu e cazul sa mi se planga de mila, pentru ca vad sensul in tóate astea. Nu stiu cat va mai dura starea asta. Sper ca nu prea mult. De fapt… sper sa dureze atata timp cat poate iesi ceva útil din asta, iar starea mea sa nu-i afecteze pe cei din casa sau pe oamenii cu care lucrez.

            De saptamana viitoare voi lucra singura cu copiii (pana acum mai mult am asistat-o pe fosta lor “profe”, care a plecat in concediu de maternitate). Ma gandesc sa restructurez únele lucruri, pentru ca aici se pune prea mult accent pe copiat, si gandirea nu este prea exersata. Le voi explica copiilor ca au de respectat niste reguli (le e total straina aceasta notiune), si ii voi provoca sa gandeasca. Am cateva idei, dar urmeaza sa le structurez. Oricum, ma gandeam ca pana de Craciun sa fac cu ei niste colinde, si sa le citesc cateva lucruri despre viata lui Isus, nu de alta, dar aici Craciun nu prea exista….

De asemenea tot de saptamana viitoare voi incepe sa tin un curs de limba engleza pentru profesorii din centru si pentru alti tineri doritori. Am emotii cu asta. Trebuie sa gandesc un curs intr-o limba straina, pentru niste vorbitori de o limba pe care nu o stapanesc prea bine. E o provocare, nu?

In rest… sunt fericita ca voi putea participa la intalnirile celor din Adsis Joven (au intalnire o data la doua saptamani). Am sarcina sa-i motivez putin si sa ii fac sa inteleaga ca doar ei pot aduce cu adevarat o schimbare aici. Aaaaaahhhh… si inca ceva! Astazi am vorbit cu o fata  si dorim sa organizam si aici, in parohie, rugaciuni in stil Taize. Unii sunt familiarizati, altii un, insa ne gandim ca ar putea fi un mijloc de a aduce tinerii mai aproape de Dumnezeu si pe unii fata de ceilalti. Rugati-va pentru aceste initiative!

Ahh… m-am depasit pe mine insami! Ma opresc aici, desi as mai avea atat de multe sa va spun…! Imi e dor sa-mi pot impartasi trairile, sentimentele, bucuriile si greutatile, in limba mea materna.

Va port in inima mea! Si chiar daca sunt departe, ma simt uñita cu voi prin rugaciune! Mult curaj  in tot ceea ce Domnul va va scoate inainte! Si nu uitati ca Domnul isi face simtita prezenta mai ales in momente de incercare! Atunci cand doar de El depinde totul…

            Rugati-va in continuare pentru poporul bolivian, pentru locuitorii din El Alto si pentru ca prezenta noastra aici sa nu ramana fara fruct (sunt uimita de daruirea si implicarea fratilor din comunitate! Is uimitori!). Si rugati-va si pentru mine, sa pot face mereu voia Domnului si sa rezolv cu viza in cel mai bun mod posibil (pana acum stiu doar ca trebuie sa ies din tara – in Peru – ca sa solicit de la consulatul roman de acolo viza cu obiect determinat, pentru ca apoi sa-mi fac in Bolivia viza de misionar…. Lucru ce poate dura cateva luni 😀 wish me luck).

 

Cu drag si dor,

Patricia.

Reclame

2 gânduri despre &8222;Scrisoare pentru cei pe care ii iubesc – Bolivia, episodul 3&8221;

  1. Intr-adevar,draga Patricia,in mana Lui Dumnezeu valoarea noastra creste. Asemeni diamantelor a caror valoare depinde de nr suprafetelor slefuite,la fel si noi cu cat ne lasam prelucrati(umiliti-confruntati cu proriile noastre neputinte si limite) realizam si mai profund ca adevarata valoare vine doar din mana Lui si la scoala Lui!
    Dumnezeu sa iti dea putere mai departe!
    Ne rugam multi aici pt tine..nu uita asta!
    Iti multumim ca iti faci timp sa ne informezi de activitatea ta si astfel putem stii pt ce nevoi specifice sa ne rugam!
    Te mai asteptam cu multa dragoste,..in Domnul!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s