O ultima intalnire cu dragul lui Dostoievski

Doresc sa impartasesc cu voi, dragii mei, un fragment din Fratii Karamazov, o carte pe care daca nu ati citit-o pana acum, va invit sa dati fuga la o biblioteca si sa o cititi… e un izvor de intelepciune si invatatura divina, iar modul in care Dostoievski reuseste sa contureze fiecare personaj al sau e de-a dreptul uluitor. Omul asta a fost indubitabil un geniu! Un geniu al mintii si un geniu al credintei!

Va las asadar in compania parintelui Zosima, aflat pe patul de moarte si lasand ucenicilor lui ultimele cuvinte…

„Fătul meu, ia seama şi nu uita să te rogi. Fiece rugăciune, dacă este pornită din inimă, mărturiseşte un simţâmînt nou, iar acel simţâmînt e la rîndul său izvorul unei idei noi, ce nu ţi-a trecut niciodată prin minte pînâ atunci şi care te va îmbărbăta; astfel, îţi vei da seama că rugăciunea aduce cu sine un spor de înţelepciune. Nu uita deci să spui în fiecare zi în gînd, ori de cîte ori îţi stă în putinţă: „Miluieşte, Doamne, pe toţi cei care s-au înfăţişat astăzi înaintea ta”. Căci nu e ceas şi nu e clipă în care mii de oameni să nu părăsească viaţa pâmîntească, iar sufletele lor urcă la ceruri. Şi cîţi dintre ei nu se despart de lume însinguraţi şi stingheri, cu amară tristeţe şi adîncă mîhnire la gîndul că nu-i nimeni să plîngâ după ei, că nimeni, poate, n-are habar de mai trăiesc sau nu! Şi cine ştie dacă tocmai atunci, din celălalt capăt al pâmîntului, nu se înalţă spre Domnul ruga ta pentru odihna sufletului lor, deşi nu i-ai cunoscut în viaţă şi nici ei nu te-au cunoscut pe tine. Cît de înduioşat va fi sufletul sin­guratic ce se înfăţişează cu teamă înaintea Domnului cînd va simţi că în clipa înfricoşată mai e totuşi cineva pe lume care se roagă pentru el, o fiinţă pămînteană care-l iubeşte! Şi Dumnezeu va câtă cu drag la voi amîndoi, căci dacă tu te-ai îndurat de sufletul acela, cu atît mai vîrtos se va îndura el, în nemărginita lui milă şi dragoste.         Şi-l va ierta poate tocmai pentru rugăciunile tale.

Fraţilor, nu pregetaţi, cuprinşi de spaimă în faţa ticăloşiei oamenilor; iubiţi-i aşa ticăloşi cum sînt, căci astfel iubirea voastră va fi după chipul şi asemănarea iubirii lui Dumnezeu, ridicîndu-se pe culmea cea mai înaltă a dragostei pămînteşti. Iubiţi toată zidirea dumnezeiască, în întregimea ei, precum şi fiecare grăunte de nisip în parte. Cătaţi cu drag la fiece frunzuliţă, la fiece rază de soare. Iubiţi dobitoacele necuvîntătoare, şi firul de iarbă, iubiţi orişice lucru neînsu­fleţit. Iubind, veţi înţelege taina divină ce se ascunde în toate şi, desluşind-o o dată pentru totdeauna, cu fiecare zi vi se va arăta tot mai lămurit. Numai aşa veţi putea îmbrăţişa întreaga lume cu o dragoste desăvîrşită, atotcuprinzătoare. Iubiţi dobitoacele: către ele şi-a îndreptat Dumnezeu mai întîi gîndul şi le-a hărăzit o bucurie senină. Nu le-o stricaţi şi nu le chinuiţi, feriţi-vă să le răpiţi bucuria de a trăi, spre a nu sta împotriva celor lăsate de Dumnezeu. Omule, nu te semeţi, socotindu-te mai presus decît dobitocul necuvîntător, căci el fără de prihană este, pe cînd tu, cu toată semeţia ta, pîngăreşti pămîntul oriunde îţi calcă piciorul, şi-n urma ta rămîne o dîrâ de putregai. Şi, din păcate, aşa se întîmplă aproape cu fiecare dintre noi! Iubiţi mai cu osebire pruncii, căci şi ei sînt fără de prihană, ca îngerii din cer, şi trăiesc pentru ă ne umple sufletul de duioşie şi pentru a ne curăţa inimile noastre păcătoase, luminînd asupra noastră ca un semn ceresc. Vai de cel care umileşte un prunc! Eu de la părintele Anfim am învăţat să iubesc copiii; aşa cum îl vedeţi, dragul de el, tăcut şi smerit, odinioară, cu banii adunaţi din cerşit, cumpăra turtă dulce şi bomboane pentru ei, bucurîndu-i deopotrivă pe toţi; nu putea să treacă pe lîngâ un copilaş fără să i se moaie inima, aşa-i el făcut.

Ţi se întîmplâ uneori să stai în cumpănă, nedumerit, în faţa păcatului omenesc, întrebîndu-te: „Cum sâ-l iau, cu anasîna sau cu smerită dragoste?” Alege totdeauna dragostea cea smerită. Şi dacă te-ai hotârît aşa, o dată pentru totdeauna, nu-ţi va fi greu să cucereşti întreaga lume. Dragostea împletită cu smerenie este o putere înfricoşătoare, mai vajnică decît oricare alta de pe faţa pâmîntului, căci n-are asemănare. Zi de zi, clipă de clipă, să iei aminte la tot ce faci şi să cauţi să fii cumpătat. Mai deunăzi, bunăoară, ai trecut furios, cu sufletul învrăjbit şi cu vorbe de ocară în inimă, pe lîngă un copilaş, fără să te sinchiseşti de el, fără să-l fi văzut măcar, dar chipul tău aprig şi fioros a lăsat poate o urmă în inimioara lui plăpîndă, şi, fără să-ţi dai seama, ai aruncat în sufletul lui o sămînţâ rea, ce s-ar putea să încolţească. Şi ştii de ce? Pentru că n-ai căutat să-ţi fereşti obrazul de privirea lui şi n-ai ştiut să sădeşti în tine o iubire sîrguincioasâ şi gri­julie. Fraţilor, iubirea ne învaţă să trăim, dar trebuie să ştii mai întîi cum să dobîndeşti puterea aceasta scump plătită, pe care o cîştigi numai prin străduinţe îndelungate şi după multă zăbavă. Dragostea întîmplătoare, de o clipă, nu preţuieşte nimic, căci de vrei să iubeşti se cade să iubeşti pînă la sfîrşitul zilelor tale. întîmplâtor poate iubi oricine, chiar un nelegiuit. Răposatul meu frate cerea iertăciune chiar şi păsărelelor; pare un lucru năstruşnic, şi totuşi, cît e de înţelept, căci lumea e ca oceanul, unde totul curge, totul se învălmăşeşte; loveşti într-un loc, şi iată că ţi se răspunde toc­mai din celălalt capăt al pămîntului. Chiar dacă a cere iertăciune păsărelelor poate părea o sminteală, nu este mai puţin adevărat că şi pasărea cerului, şi copiii, şi orice vieţuitoare din preajma ta ar trăi mai nestingheritâ – cît de puţin, dar totuşi mai nestingheritâ – dacă omul ar fi mai cu frica lui Dumnezeu. Adevăr grăiesc vouă, lumea e ca oceanul cel fără margini. însufleţit de o neţărmurită dragoste, cu inima răpită ca de un farmec, te-ai închina atunci şi păsărelelor, rugîndu-le să-ţi ierte păcatele. Cuvine-se, deci, să preţuieşti această răpire chiar dacă oamenii o socotesc o nebunie.

Prieteni dragi, rugaţi-vă Domnului să vă binecuvînteze dâruindu-vă bucuria. Bucuraţi-vă ca nişte copii, ca păsările văzduhului. Să nu vă înspăimînte ticăloşia oamenilor, nici să vă gîndiţi că v-ar putea zăticni în ostenelile voastre, zădărnicindu-vă truda. Să nu ziceţi: „Vajnic este păcatul, aprigă ticăloşia, şi plină de vîrtoşie răutatea ce ne înconjoară cînd noi sîntem singuri şi slabi. Răutatea lumii va ridica stavilă în calea străduinţelor noastre, osteneala şi toată fapta bună nu vor fi de nici un folos”. Nu lăsaţi să vă biruie deznădejdea, feţii mei! Nu e decît un mijloc ca să scapi de ea: pasă de-ţi încarcă sufletul cu toate păcatele oamenilor, socotindu-te singurul vinovat. Şi pe bună dreptate, prietene drag, căci, de îndată ce te vei simţi în adîncul inimii răspunzător pentru toţi şi pentru toate, ai să-ţi dai seama că este într-adevăr aşa, că numai tu eşti vinovat de toate şi faţă de toţi. Iar dacă, dimpotrivă, încerci să arunci metehnele tale, trîndâvia şi neputinţa ta în seama celorlalţi, vei sfîrşi prin a cădea în ispita trufiei satanice şi prin a cîrti împotriva lui Dumnezeu. Căci trufia e meşteşug diavolesc şi anevoie ne putem da seama de ea, aici, pe pămînt, de aceea ne putem înşela atît de uşor şi cădea atît de lesne în greşeală, ba încă, pe deasupra, sîntem încredinţaţi c-am făcut cine ştie ce lucru minunat şi de ispravă. Multe dintre cele mai straşnice simţăminte şi imbolduri ale firii noastre nu le putem pricepe aici, pe pâmînt; nu te lăsa uluit de ispită, nici nu-ţi închipui cumva că pe temeiul acesta te-ai putea dezvinovăţi; judecătorul ceresc nu-ţi va cere să dai socoteală pentru ceea ce mintea ta nu s-a învrednicit să priceapă, ci pentru ceea ce era pe înţelesul tău. Şi ai să te încredinţezi că aşa este cînd ai să te înfăţişezi la scaunul judecăţii, pentru că atunci ai să le vezi pe toate aşa cum sînt şi n-ai să mai poţi tăgădui nimic. Este adevărat că trăind pe pâmînt, orbecăim în întuneric, şi de n-am avea în faţa noastră luminosul chip al lui Hristos, ne-am pierde cu toţii, aşa cum s-a întîmplat cu seminţia de dinainte de potop. Multe lucruri sînt ascunse privirii murito­rilor, în schimb, sălăşluieşte în noi tainica simţire a legăturii noastre vii cu lumea cealaltă, o lume mai desăvîrşită şi plină de slavă, iar rădăcinile gîndurilor şi simţâmintelor noastre nu aici se află, ci pe alt tărîm. De aceea spun înţelepţii că aici, pe pămînt, nu sîntem, în stare a pătrunde în miezul lucrurilor. Luînd sămînţâ din altă lume, Dumnezeu a semănat-o pe aceste cuprinsuri pămîntene. Grădina lui a crescut, tot ce a putut să încolţească a răsărit, dar mlădiţele tinere trăiesc numai datorită legăturii lor tainice cu lumea cealaltă, şi dacă simţămîntul acesta slăbeşte sau se stinge cu totul, moare şi ceea ce a răsărit în tine din sâmînţa sădită de Dumnezeu. Atunci viaţa nu mai are nici un farmec pentru tine, ba chiar începe să te scîrbească. Asta-i credinţa mea.”

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s