Meditatii in Sapamana Patimilor I: Eli, Eli, lama sabahtani?

Imagine

Una din cartile care m-au ajutat enorm in perioada peregrinarilor mele prin lume (parca a trecut o vesnicie de atunci) a fost Jurnalul Fericirii, a lui Nicolae Steinhardt. In inchisoare fiind, a reusit sa mediteze profund  la patimile Domnului, la ce a insemnat jerfa Lui pentru omenire. Una din meditatiile lui, mi-a atins inima in mod deosebit si se potriveste tare bine acestei perioade incarcate de sacralitate. Ma rog sa fie la fel de folositoare voua cat mi-a fost mie atunci si acum….

– în mai toate celulele, una din încuietoarele predilecte este discutarea
cuvintelor rostite de Mîntuitorul pe cruce: Eli, Eli, lama sabahtani?
De vreme ce Hristos a putut spune: Dumnezeule de ce m-ai părăsit
înseamnă că a fost om şi el, nu Dumnezeu. Panait Cerna: „ai gemut şi tu cînd
fierul te pătrunse.”
Argumentul acesta îl socotesc întru totul neîntemeiat, iar din cuvintele de pe
cruce deduc, dimpotrivă, proba absolută a validităţii răstignirii.
Am de partea mea pe Dostoievski, pe Simone Weil, pe Kierkegaard – şi
întregul sinod de la Halchidon. Am şi două tablouri înfăţişînd răstignirea, unul de
Holbein (la Basel) şi altul de Velasquez (la muzeul Prado). în ambele lipsesc
razele de lumină pornite din cer, tragedia e ireversibilă, fără de leac;
săvîrşitu-s-a: nu numai chinul şi proorocirea ci şi toată tevatura, gata, moartea nu
e clinică, învierea e izgonită printre amăgiri şi deşarte nobile nădejdi, niciodată
nu va trăi trupul acesta răsucit, sîngerînd, găurit, terfelit, sfirtecat. învierea este
cu totul imposibilă. Aşa spune Dostoievski – făţiş – că-i apare Hristos în tabloul
lui Holbein şi aceeaşi precisă, neagră, rece impresie am avut-o şi eu privind
Răstignirea de Velasquez, care a fost expusă şi la Luvm şi unde în primul plan
domină galbenul intens – uită-1 dacă poţi! – al unei mantii; în fund sunt jalnicele
cruci, bietele trupuri, cerul de plumb. Crucile par aruncate la distanţă, deja uitate
– cum ai uita în grabă (şi osînditorii cu adevărat lucraseră sub imboldul pripei) un
lucru neînsemnat ori stingheritor -, Hristos este cu totul singur şi-n părăsire, un
răstignit lîngă alţi doi indivizi, undeva la marginile murdare ale unui oraş, pe o
movilă de gunoi, pietre şi zgură, într-o amiază toridă şi – din cauza norilor joşi
-de zăpuşeală. Nu se văd ca în Dictatorul lui Jules Romains puternicele şi
melancolicele structuri ale suburbiilor unui mare oraş modern, ci masivele
metereze ale unei aşezări străvechi, reci şi rele mai mult decît melancolice. Un
sistem închis, cum spun fizicienii cînd prevestesc inexorabilitatea entropiei. Din
ţărîna ce aduce a leşie, din norii grei, din privirile stinse ale crucificaţilor, din
scăpărările morocănoase ale executanţilor se scurge, ca o ceară brună, ceara
peceţii care încheie. Din întinderea ce acoperă totul ca un clopot nu încape ieşire.
Transcendenţa e o teorie, învierea pare, ba nu pare, se vede limpede că e o
puerilitate. Şi-au căutat-o. Bieţii de ei. Să fim oameni întregi.
Le arăt celor ce pun problema lui Eli, Eli: cu atît mai bine că e aşa, numai
aşa putea să fie.

Răstignirea nu e farsă şi înşelăciune decît dacă se constată că orice miracol
este cu neputinţă, orice înviere este un basm. Dacă monofiziţii, dochetiştii ori
fantaziaştii ar avea dreptate. în ruptul capului n-aş fi trecut la creştinism. Ar
însemna că răstignirea a fost în cel mai bun caz un simbol ori o reprezentaţie. Să
nu fie! Numai deznădejdea omenească de pe cruce dovedeşte integritatea şi
seriozitatea jertfei, o împiedică a fi cine ştie ce joc, ce vicleim.
Domnul venise hotărît să bea paharul pînă la fund şi să se boteze cu
botezul crucii, dar în grădina măslinilor, cînd se apropia momentul, tot s-a rugat
să fie scutit a deşerta paharul. Desigur, adaogă: facă-se voia Ta. Şovăiala totuşi a
fost reală. Iar pe cruce, în ciuda comunicării idioamelor, în ciuda faptului că avea deplina conştiinţă a învierii, natura omenească pare să fi covîrşit oarecare
timp – după cum, contrapunctic, a predominat natura divină pe muntele Tabor -,
căci altfel nu s-ar fi auzit atît de firescul mi-e sete şi nici atît de
allzumenschlich-ul: Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?
Actul răstignirii a fost atît de serios, de autentic şi total încît pînă şi apostolii
şi ucenicii erau convinşi că spînzuratul de pe lemnul din mijloc nu va învia. Dacă
n-ar fi fost atît de zdruncinaţi în credinţa lor, Luca şi Cleopa n-ar fi umblat
mohorîţi, tîrşîindu-şi picioarele pe drumul către Emmaus, şi-ar fi recunoscut
deîndată învăţătorul şi n-ar fi rămas atît de miraţi cînd au înţeles cine e. (Se
simţiseră atît de stingheri, de păcăliţi, îneît se rugaseră de primul trecător întîlnit,
un necunoscut, să nu-i lase singuri, să stea cu ei.) Nici Toma n-ar fi pus condiţii
atît de drastice (şi, la drept vorbind, de jignitoare) dacă n-ar fi fost şi el sigur că
învierea, după cum se petrecuseră lucrurile, nu mai era cu putinţă.
Tuturora nu le venea a crede. Răstignirea era definitivă şi pentru ei,
întocmai ca pentru scribi. Şi era necesar, spre adeverirea jertfei, ca răstignirea să
dea impresia de sfîrşit, de soluţionat, de afacere clasată, de bun simţ biruitor. Nu
ajungea – ca să fie răstignirea ceea ce trebuia să fie – nu ajungeau groaza torturii,
piroanele, suliţa, spinii – în tabloul lui Mathias Griinewald de la Uiiterlinden
spinii străpung întregul trup intrat în putrefacţie -, mai era neapărat nevoie –
pentru completare, pentru întărire — să pară şi catastrofă, derută, eşec.
Numai strigătul Eli, Eli ne dovedeşte că răstignitul nu s-a jucat cu noi, că nu
a încercat să ne mîngîie cu făţarnice estompări. (Ca-ntotdeauna i-a tratat pe
oameni ca pe fiinţe libere şi mature, capabile de a încasa adevăruri neplăcute.)
Spre deosebire de Buddha şi Lao-Ţe. el nu dă aforisme şi pilde, ci carne şi sînge, 
chin şi deznădejde. Durerea fără deznădejde e ca mîncarea tară sare, ca nunta
fără lăutari.
(Iar dacă tîlharul cel bun e primul om care soseşte în rai – înaintea
proorocilor, patriarhilor şi drepţilor Vechiului Testament — poate că o
datorează nu numai cutremurătoarei lui convertiri ci şi faptului că a fost
coleg de suferinţă cu Domnul. Căci una e să stai la picioarele crucii şi să suferi,
oricît de sincer şi de sfîşietor, şi alta e să fii pe cruce. Durerea altuia nu e a ta, e a
lui, ţi-o însuşeşti numai printr-un proces ideativ nu prin simţiri. Numai tîlharul
cel bun simte la fel cu Domnul.)
întruparea a fost totală, cum învaţă sinodul de la Halchidon.
Bine, totală, dar Hristos pe cruce n-a încetat de a fi şi Dumnezeu.
Eu: nu e de contestat permanenţa comunicării idioamelor, dar după cîteva
ore pe cruce omenescul a trebuit să fie predominant; altfel tragedia era
contrafăcută.
O ţin morţiş: ce-ar fi vrut dochetiştii, fantasiaştii şi monofiziţii -sau ateii? Să
le fi făcut Hristos de pe cruce semn cu ochiul alor săi spre a le da de înţeles: las’
că asta e de gura lumii, fiţi fără grijă, ştim noi ce ştim, ne vedem Duminică
dimineaţa?
Ce oribil „spectacol” presupune, fără de voie, monofizitismul!
Argumente de text: la Romani (8, 32) Pavel scrie: „El care pe însuşi Fiul său
nu L-a cruţat”. Acest nu L-a cruţat ne demonstrează de asemeni că pe cruce nu s-au desfăşurat simboluri, ci s-a petrecut o suferinţă reală. Numai prin
împreunarea durerii fizice şi a torturii morale se obţine decoctul final: suprema
amărăciune.
Tot Pavel la I Cor 1, 23 : „însă noi propoveduim pe Hristos cel răstignit”, iar
la 2, 2: „Căci am judecat să nu ştim între noi altceva decît pe Iisus Hristos, şi pe
Acesta răstignit.”
De ce adaosul „şi pe Acesta răstignit” de nu pentru a pune accentul pe latura
cea mai nebunească şi mai scandaloasă? Raţiunea înţeleaptă s-ar învoi în cele din
urmă cu un Dumnezeu răstignit simbolic şi concedînd să sufere aparent (altfel
oamenii nu înţeleg), dar paradoxul şi sminteala (creştinismul adică) înfăţişează
divinitatea nu numai aşezată pe cruce -solemniter – ci pironită cu adevărat; unde
suferă aidoma cu nervii (legendele şi epopeile evului mediu, care ştia ce-i
durerea, neîncetat se referă la nervi), fibrele şi sufletul bietului om, pînă la cele
din urmă consecinţe (şi Hristos are, în pofida ereziei lui Apolinariu, suflet
omenesc întreg). Dacă şi-ar fi păstrat – măcar în parte – impasibilitatea pe cruce,
dacă n-ar fi gustat din plin deznădejdea omului, evenimentul petrecut pe Golgota
n-ar fi fost – pentru filosofi, pentru preoţi şi pentru prostime -prilej de poticnire şi
sminteală, ci „scenariu” ori „ritual”, deci admisibil, comestibil.
La I Cor. 6, 20 şi 7, 23 Pavel stăruie: „Aţi fost cumpăraţi cu preţ.”
Cu preţ cinstit. întreg. Dumnezeu n-a înşelat pe nimeni: nici pe diavol, nici
pe noi; nici pe sine nu s-a înşelat. N-a plătit cu aparenţă de
suferinţă, cu o cruce mitică, sau cu bani calpi. Preţul nu 1-a plătit o
fantasmă; came din carnea noastră, sînge din sîngele nostru.
Şi la Evrei (2, 17; 2, 18; 4, 18): Pentru aceea dator era întru toate (afară de
păcat) să se asemene fraţilor (nouă); fiind El însuşi ispitit, poate şi celor ce se
ispitesc să ajute; ispitit întru toate, după asemănarea noastră.
Asemenea nouă în toate şi ispitit de toate ca şi noi: aşadar şi de omeneasca
deznădejde.

 

N. Steinhardt, Jurnalul Fericirii (p. 60-63)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s