„Fericiti cei saraci in duh…”

Isus si-a inceput lucrarea de evanghelizare in Galileea, la scurt timp dupa confruntarea cu diavolul in pustie. Lucrarea Lui de inceput s-a concentrat pe 2 aspecte: propovaduirea evangheliei si savarsirea de vindecari.

Datorita puterii si minunilor Lui, Isus a devenit rapid cunoscut, fiind urmat de mari multimi de oameni, in mare parte oameni saraci, in felurite boli si nevoi.

In contextul acesta, Hristos incepe “predica de pe munte” – chintesenta mesajului cristic – cu fericirile. Ca o idee generala, fericiti in lumina evangheliei sunt toti aceia pe care lumea nu da nici doi bani: saracii in duh, cei ce plang, cei blanzi, cei prigoniti, etc.

In aparenta Hristos enunta un antagonism: cum poti fi fericit atunci cand plangi sau esti prigonit?

Si totusi fericirile lui Hristos trimit spre o alta dimensiune, inaccesibila omului care-si este auto-suficient sau care e perfect acomodat in lumea de aici si acum.

Dimensiunea la care Hristos se refera in fericiri are legatura cu Imparatia Cerurilor, cu o relatie speciala intre om si Dumnezeu (filiatie), cu promisiuni vesnice, care se vor implini la momentul lor. Observam ca Hristos nu face referire la implinirea vietii pamantesti, efemera, ci la implinirea vietii vesnice.

“Fericiti cei saraci in duh, caci a lor este Imparatia Cerurilor”. Cine sunt saracii cu duhul? Cei cu inima smerita in fata Domnului, cei care traiesc in permanenta in “Ground zero”, cei goliti de ego, care recunosc ca prin ei insisi nu sunt nimic, ci doar Dumnezeu savarseste binele in/prin ei. Saracii in duh nu se lauda cu nimic: cu nimic ca fiind prin ei, cu nimic ca fiind a lor. Ei sunt goliti de ei insisi si astfel Dumnezeu “are loc” in inimile lor, poate transforma si turna har fara a fi “stanjenit” de domeniile ocupate de “ego”.

Prin saracii in duh Dumnezeu opereaza cel mai frumos schimbarea. Ei sunt cei care poarta in ei insisi Imparatia Cerurilor.

Avem promisiunea fericirii. Atunci cand vom renunta la parerea prea inalta pe care o avem despre propriile persoane. Atunci cand nu vom mai tanji dupa lauda lumii, dupa recunoasteri din afara si dupa validari. Atunci cand nu vom mai suferi cand ne vom simti atacata “dreptatea”. Atunci cand imaginea Lui ne va interesa mai mult decat imaginea noastra. Vom fi fericiti cand inima noastra va fi vindecata de mandrie si cand vom renunta la falsele pretentii .

Vom fi fericiti si vom fi liberi!

Anunțuri

When dreams come true…

Sunt deja de o saptamana acasa si inca parca nu imi vine sa cred. Am lasat Bolivia si m-am intors in Iasi, la vechea mea viata care parca „nu ma mai incape”. Sau cel putin asa simt acum. Sunt intr-un proces de readaptare la ceva de care mi-a fost initial greu sa ma dezadaptez. Cool, nu?

Nu am mai scris nimic chiar inainte sa plec, din cauza ca tot ce as fi scris ar fi iesit asa cum ma asteptam, melodramatic. Au fost zile extrem de intense, zile pe care le-am trait, zile pe care le-am suferit… zile pe care mi le voi aminti toata viata. Nici nu stiu ce sens are sa mai povestesc despre petrecerile de ramas bun (haha.. m-am dat in spectacol ca la gradinita cantand cu Ana la chitara „What’s going on” imbracata in cholita si dansand salsa cu Ivert, tinandu-mi palaria sa nu cada la fiecare miscare). Sau ce sa povestesc despre „intalnirea” de la 4 dimineata (cu doua nopti inainte sa plec) cu elevii mei din atelierul de indragosteala, care s-au gandit sa ma duca sa fac o tzara de miscare matinala… un pic de alpinism inainte sa rasara soarele n-a stricat nimanui, nu-i asa? Imbratisari, lacrimi, o muuuultime de felicitari pictate, un caiet cu poze si „amintiri” (ca la sfarsitul clasei a 8-a, mai tineti minte?)… o parte din inima mea a ramas acolo, langa fratii care m-au primit si m-au iubit cu bune si rele,  si langa tineri… dragii mei tineri…

Am urcat in avion cu inima stransa de durerea despartirii dar si cu bucuria enorma ca mi-am implinit un vis. Pentru 8 luni de zile am fost un fel de misionara (cine nu ma crede, am dovada in pasaport:))… lasandu-ma invatata cu mult mai mult decat am putut eu invata pe cineva.. A fost cea mai grea dar si cea mai frumoasa lectie pe care am primit-o pana acum!

Si acum??? Astept. Imi dau timp sa ma reobisnuiesc cu viata mea de aici, stand intr-o stare de semi inactivitate. Am preferat sa o iau incet, sa nu ma bag din prima in toate, din frica de a nu pierde atat de repede din pacea si calmul pe care le-am dobandit in Bolivia. Imi dau timp sa fiu eu. Asa cum pot fi acum…  de neinteles pana si pentru mine, un pic mofluza, un pic apatica, un pic visatoare… incercand sa conserv cat mai mult aerul de Bolivia, fara oxigen dar atat de benefic pentru sanatate :).

Maine voi merge sa „predau” la Cantemir, vechiul meu liceu (de fapt voi tine locul unei profesoare pe care am indragit-o mult tare). Ce le voi spune elevilor? Ca visele pot deveni realitate, daca ai curajul sa crezi…

Pe curand!

Fericitii – partea a 3-a: Rabdatorul

patience

„Durerea este experienta suprema a limitei si a saraciei si din cauza acestora, cauza plansului. Din nou, Isus o numeste izvor de fericire.. si de fecunditate.

Ceea ce imi cauzeaza suferinta este, in primul rand, discrepanta enorma existenta in mine in ceea ce priveste idealul si realitatea, intre ceea ce Tatal imi cere si ceea ce eu Ii dau, intre vorbe si fapte, intre exigentele pe care le manifest fata de altii si ceea ce eu sunt capabil sa indeplinesc…

aceasta durere a propriei mele dezamagiri este o tensiune permanenta. si ii multumesc lui Dumnezeu pentru aceasta suferinta  prin care imi dau seama ca inca mai exista in mine staruinta Lui spre fidelitate. Fara aceasta suferinta m-as considera mort. Moartea este dusmanul durerii: o anihileaza omorand-o.

de asemenea, ma simt ca om al durerii prin neputinta pe care o simt pt a ajuta intr-un mod eficient alte persoane ale caror vieti tinere se consuma in cel mai mare gol si dezgust.  Muncitori cu ziua carora nu stiu cum sa le daruiesc ofranda vietii lui Isus: ii gasesc in orice ceas al zilei, in toate pietele si pe toate drumurile, zacand inconstienti, infometati dupa o oportunitate.  privirile lor injectate in urma consumului de droguri, ritmurile lor stinse, imbracamintile „exotice”, mirosul de alcool, frigurile, violenta asasina, vagabondajul lor, batranetea lor prematura care „suporta” de toate.. toate acestea reprezinta crucea prin care simt strigatul indurerat a lui Isus: „De ce m-ati abandonat???”.

Si eu ma regasesc printe ei sub infatisarea unui rabdator in plus. Rabdatorul este acela care isi asuma durerea in mod constient insotit de speranta. Constiinta si speranta crestine fac durerea izvor de fericire.  Ma simt rabdator prin capacitatea de a simti descurajarea, prin capacitatea de a ma ridica din nou si de a parcurge in fiecare zi aceleasi drumuri. Rabdarea mea e incapatanare: din necesitate, din devotament. O incapatanare plina de slabiciune, cutremuratoare si indurerata; dar legata in permanenta de Unicul care nu ne dezamageste.

Imi este greu sa traiesc rabdator in propriile mele limite. Cat de subtile sunt justificarile si apararile interioare ale omului: ca o mie de tentacule ale stimei si amorului propriu care incearca sa ne convinga de propria noastra valoare si dreptate! Ar fi atat de simplu sa-mi recunosc propria saracie si sa ma accept ca fiind slab, neputincios. Dar ma impotrivesc sa raman in urma si sa fiu descoperit de mine insumi si de ceilalti ca un vesnic copil, nevoias si sarac.

A ajunge sa ma accept asa, cu bucurie si speranta, fara a pierde din intensitatea iubirii si nici forta de actiune, presupune o „stapanire” care este rabdarea Imparatiei.

De cate ori DOamne am descoperit fericirea in elocventa rabdare a Crucii Tale! o rabdare activa si transformatoare si in acelasi timp transparenta si plina de sacrificiu. Niciodata maini atat de tintuite si de eficiente, niciodata o slabiciune atat de puternica, o liniste atat de evidenta, o inima rupta si atat de plina de zvacnire, niciodata o moarta atat de plina de viata! Rabdarea ta este coplesitoare, plina de pasiune, de intensitate!

Rabdarea Ta rupe legaturile mortii, sparge, farama rocile mormintelor, anihileaza puterea celor care domina, starneste constiinta si tanguinta intre saraci, ajuta pe cei umili, este punct de referinta pentru cei rataciti, transforma resemnarea sterila in imbold si lupta.

„Eu va voi da forta lui Dumnezeu si voi veti fi martorii mei”. Rabdarea Ta Doamne este plina de certitudine. O siguranta interioara: Tu esti aici si traiesti!

Aceasta siguranta a fost mereu unicul impuls pentru a continua, pentru a ramane fidel, devotat, pentru a fi sigur pe sperantele mele..”

Fericitii… Partea 2: Cel ce plange..

tears4

“Fericiţi cei ce plâng pentru ca aceia vor fi mangaiaţi”

” Plânsul  este o caracteristică umană: începând cu plânsul zgomotos de la naştere pana la plânsul silenţios  din momentul morţii. Prin plâns ne facem simţită prezenţa in faţa vieţii, prin plâns o  părăsim.

Când cuvintele se dovedesc a fi insuficiente sau   imposibile, plânsul devine limbajul expresiv şi, in acelaşi timp, ofrandă şi stăruinţă. Interiorul omului se revarsă încolţit de evenimentul petrecut, iar suferinţa sau bucuria umezesc ochii şi chipul ca semn al neputinţei exprimării unui răspuns.

Există şi unii care plâng fără lacrimi. Durerea, furia, disperarea au putut fi suportate de organism şi o suferinţă seacă şi dură  pietrifică sentimentele si reacţiile acestora.

Alţii pot fi consideraţi ei inşişi „un plânset şi un urlet” : cei care au corpurile lor distruse de cancer, carnea lor arsă sau aflaţi in vicii şi insoţiţi de singurătatea nopţii, figuri umane care manifestă un strigat disperat împotriva nedreptăţii, durerii, slăbiciunii, abandonului.

Am văzut plângând sub diferite forme  mulţi oameni, mai ales tineri. Sa ştergi lacrimi si să poţi consola este un exerciţiu de pură bunătate. Trebuie sa recunosc ca mulţi plâng pentru că au pierdut această capacitate. Lacrimile ajung să devină preţul păcatului. Demnitatea plânsului provine din legătura existentă cu dragostea, din pierderea  sau  posesia ei. De aceea mulţi, prin plâns, manifestăm singurătate sau eşec, păcat si regret, nostalgie si căutarea fiinţei iubite, durere si demnitate rănită, ofensă şi trădare primite, milă şi neputinţă, satisfacţie si recunoştinţă, recuperare şi speranţă…

Si îmi pun întrebări in legătura cu fericirea lui Iisus .

Intr-adevăr trebuie să admit că recunoaşterea adevărului, recuperarea luminii interioare, deschiderea si căutarea Tatălui, sentimentul de sărăcie sau de neputinţă, recunoştinţa, bucuria si ofranda, toate acestea au reprezentat experienţa, rădăcinile si consolarea plânsetului meu. Pe parcursul vieţii mele am experimentat fericirea lui Iisus.

Dar privesc in jurul meu si trebuie sa recunosc că pentru mulţi plânsul este închis în neputinţă şi disperare.

Este absurd să cauţi in ei fericirea.

Câte lacrimi cauzate de infidelitatea soţilor, abandonul copiilor, neascultarea fiilor, exploatarea săracilor, foame, închisoare, boală, singurătate şi moarte!

Doar omul care plânge în pace poate fi considerat fericit. In pacea pe care i-o conferă credinţa si iubirea lui Iisus. Ca atunci când El a plâns pentru oraşul sau, pentru prietenul lui mort, pentru El însuşi in agonia simţită in grădină.

Lacrimile se usucă, se şterg, în interiorul inimii. De aceea, noi, oamenii, vrem să plângem numai înaintea lui Dumnezeu. El este consolarea noastră.

„Îmi ridic privirea spre munţi

de unde îmi va veni ajutorul:

ajutorul este numele Domnului

cel care a făcut cerul şi pamantul…”

Plânsul meu nu a reprezentat slăbiciune. Slab am fost când m-am agăţat de egoism, de compensaţia uşoară afundată în superficialitate sau atrasă de fuga facilă. Slab am fost când am fost reticent, dur şi insensibil în faţa aproapelui meu.Slăbiciunile au fost mândria mea, zadarnica mea infaţişare, folosirea celuilalt, ipocrizia si dorinţa stângace si dezordonată.

Plânsul meu a însemnat mereu demnitate, înţelepciune, recunoştinţă şi întoarcerea la simplitatea primară, arhetipală.Plânsul meu a fost ca o ploaie fecunda. De aceea m-am simţit consolat.”

Fericitii… Partea 1: Saracul

happy-poor1

De astazi doresc sa incep o noua serie de postari. Sunt meditatii la fericirile evanghelice, ale lui Jose L. Perez Alvarez, preotul catolic care in urma cu 40 si de ani a pus bazele miscarii Adsis. Sper sa va atinga inimile..

„De-a lungul povestii de eliberare a istoriei, cei care au trait cu adevarat speranta, au fost saracii. Saracul este omul deschis pragmatismului Cuvantului.

Fratilor, am experienta unei saracii sfasietoare si opresatoare, si am si experienta unei saracii exaltante si eliberatoare. Un tip de saracie pe care Tatal nu o doreste si care se naste din pacat si un altul, al Sfantului Duh si semn al Imparatiei.

Saracia din pacat apare din continua aplecare a trupului pentru recuperarea si cucerirea intregului, din mandria ce-si vrea supravietuirea, din autosuficienta din ce in ce mai observabila, din tristetea si plansul rezultat al placerii egoiste, din singuratatea si vidul egoismului. Am suferit atat de mult pentru ca nu am dorit sa ne lepadam…

Care dintre noi nu a suferit de pe urma absurdului unei lumi pline de zgomot si intuneric? orbirea, ignoranta si inconsistenta urii opresatoare care atrage impreuna esecuri si mizerii? saracia unei lumi in care multi nu mananca pentru ca nu au ce si in care putini nu dorm pentru a avea mai mult.

Nici tehnica, nici dezvoltarea nu au reusit sa elimine din lume saracia armelor, saracia periferiilor, mizeria ce dospeste in alcool si se infierbanta intre droguri si in trupuri prostituate! Saracia pacatului! Domnul ma ajuta sa nu-mi pierd speranta, dar trebuie sa-mi strig tentatiile, descurajarea, dorinta de a ceda in fata inevitabilului si omniprezentei raului…!

Dar in acelasi timp simt, Parinte, ca din aceasta experienta zilnica se naste in mine urgenta deschiderii mele catre eliberare. Si de aici incep sa fiu sarac in Isus.

De asemeni, posed in viata mea intensitatea acestei experiente a saraciei eliberatoare: foamea dupa Cuvantul tau care-mi lumineaza spiritul, dorinta arzatoare de a ma simti iubit de Tine, nevoia imediata de a lupta pentru a fi solidar cu cei care ma striga din indepartarea lor si in acelasi timp responsabilitatea de a ma simti chemat sa fiu partas al Imparatiei lui Isus.

Nu sunt un superom, ci un om sarac, atras de bunavointa si istoria lui Isus. De fiecare data cand cer iertare pentru fragilitatea mea sau pacatul meu, inteleg ca a mea conditie este o salvare si nu un premiu venit de la El pentru un oarecare merit.

Acum, cand tot ce e omenesc incepe sa se repete, incep sa descopar enorma bogatie ascunsa in fiecare zi. Inainte, cand omul, cu tineretea sa, incerca sa se realizeze prin planuri, actiuni, prin importanta de a se simti lider sau conducator important, imi era dificil sa inteleg enorma bogatie a simplului fapt „a fi”, a asculta, a matura, a spala vase, a strange, a conversa, a ma ruga in liniste, a simti ca planul meu este ca aproapele meu sa creasca…!

Saracia mea infinita se deschide bucuriei ca petalele florilor deschise luminii si caldurii. Bucuria mea fundamentala, unica, ia nastere din iubirea Ta: sunt sigur ca Tu, Tata, ma iubesti! Neobosit, fidel si innoitor. Certitudinea mea fundamentala: iubirea ta infinita pentru mine.

Cum as putea sa transmit aceasta experienta? cum sa exprim durerea imensa care ia nastere in maruntaiele mele de fiecare data cand experimentez in comparatie, iubirea ta cu pacatul si slabiciunea mea? cum sa exprim tensiunea care ma domina atunci cand fug si in acleasi timp, cand ma simt atras?

Pentru aceasta, azi vreau sa ma inchin la picioarele Tale si din echilibrul saraciei mele sa ma daruiesc Tie nou si disponibil.

Nu mai am fonduri, nici spatii proprii, nu am conditii, nici planuri, nu am filtre sau interese. Ma supun total, umil si increzator pentru ca doar bogatia ta, Tata, merita! Experienta mea este a unui sarac, spiritul meu este a unui sarac, necesitatea mea este a unui sarac.

Apleaca-ti ochii asupra mea! „