Ganduri de sfarsit culese din Insula Soarelui


I se spune Isla del Sol (Insula Soarelui) dar i s-ar potrivi cel putin la fel de bine Insula Paradisului, un loc de o frumusete de ti se taie rasuflarea, in mijlocul lacului Titicaca, considerat de inkasi Lacul Sfant. Am avut marea sansa, marea binecuvantare, sa pot vedea cu ochii mei aceste locuri, sa petrec 3 zile de vis pe aceasta insula considerata de inkasi un loc al zeilor. Si orice descriere as face e prea putin pentru a crea imaginea reala a acestor locuri sfinte. Am stat ore intregi contempland lacul, muntii, cerul, oamenii care locuiesc insula si care par ca nu au cunoscut modernitatea (desi sute de straini ii viziteaza cu sau fara voia lor). Si ceea ce simteam uneori este ca Dumnezeu a creat lumea din acel punct. O senzatie atat de stranie ca de acolo a inceput totul. Poate si pentru ca fiind pe insula, simteam ca timpul a disparut, ca viata are cu totul alt ritm, rupt de ritmul alert si stresant al lumii in care traim. Am vazut in oamenii ce locuiesc insula o pace incredibila. In modul de a vorbi, in activitatile zilnice, in zambetul lor. E ceva magic, nu stiu daca e posibil sa traiesti intr-un astfel de decor fara sa te lasi cucerit de serenitate. Daca nu as fi atat de „contaminata” de „sa fac cat mai mult” si as interioriza ceea ce deja intuiesc…ca in viata trebuie uneori sa contemplam, sa ne oprim din „a face” pentru a putea „intelege”, poate nici un loc nu mi s-ar parea mai potrivit pentru a-mi trai viata in simplitate.

https://cassiopeea.wordpress.com/aici-isla-del-sol/

Din ce in ce mai mult realizez ca viata e un dar. Ca Dumnezeu a creat pentru noi toate conditiile necesare ca sa ajungem la cunoasterea si intelegerea profunda a vietii.. doar daca am vrea sa incetam sa ne umplem vietile de nimicuri, sa le umplem de senzatii de fericire, fara sa ne dam seama ca ne multumim cu prea putin… si ca fericirea adevarata se intalneste in simplitate, si e la indemana oricui 🙂

Am intalnit atatea persoane care-si traiesc viata cu rucsacul in spate, descoperind lumea in modul cel mai simplu, alegand mereu cele mai ieftine variante si calatorind din ce reuseau sa vanda (bratari, coliere, tricouri pictate, poezii scrise de mana, portofele din material reciclabil). Mai ales argentineni. Sunt fantastici. Ii recunosti atat de usor, boemi, nonconformisti si… liberi 🙂 E gresit sa-mi doresc asta pt viata mea?

Ah… mai am o saptamana… iar in mine se dau lupte acerbe, contradictorii, invaluite in mod straniu de pace. Pe de o parte e nevoia de ai mei, pe de alta parte, ma doare sa las in urma aceasta viata. Ma doare sa ma despart de aceste locuri, de toti oamenii pe care i-am cunoscut. Dar in acelasi timp am speranta ca acesta a fost doar inceputul… si ca viata mea va fi un lung sir de surprize superbe 🙂

Daca in primele luni doar credinta in Dumnezeu mi-a dat forta sa continui, sa raman…. acum simt ca doar credinta in Dumnezeu imi da puterea sa plec de aici cu inima cat de cat usoara…

Pe curand prieteni… poate azi va fi ultimul meu post din America sau poate o sa va mai scriu unul cu o zi inainte de plecare, daca nu o sa fiu prea melodramatica:)

Va multumesc ca m-ati acompaniat in tot acest timp….

La multi ani Tata!

Maine e ziua tatalui meu…. primul an in care nu o sa fiu langa el, sa-l iau de dupa gat si sa-i spun „la multi ani”, si „te iubesc” si „esti cel mai bun tatic din univers”…   Maine nu voi fi langa el fizic, dar sufleteste o sa fiu negresit. Si o sa-i trimit toate soaptele de iubire, toate dorintele pe care le am pentru el… sa fie fericit, implinit, sa priveasca mereu doar la lucrurile frumoase care le are in viata lui. Maine ii voi darui gandurile mele, rugaciunile mele, il voi aduce in fata tronului Domnului… incercand sa-i arat multitudinea de fluturi multicolori, multitudinea de ingeri, de flori, de curcubee, daruri pe care Domnul le-a pregatit cu multa iubire pentru el…

http://www.youtube.com/watch?v=pVzMNFDvrxQ

La multi ani, tata! Te iubesc si ma simt binecuvantata sa te am in viata mea! Zambeste mult, bucura-te, canta si simte iubirea cu care te inconjuram….

viata mea in El Alto dupa…5 luni

Ma incearca o senzatie stranie, de bucurie amestecata cu tristete, de incredere amestecata cu indoiala, putin anxioasa, putin nerabdatoare, intrebandu-ma din ce in ce mai des ce va fi de viata mea… incotro merg, ce alegeri voi face, cine ma va acompania in aceasta viata, etc. Singura mea siguranta de acum este ca sunt aici, ca am ales sa termin aceasta experienta, chiar daca asta ma indeparteaza de unii oameni din realitatea mea de acolo. Traiesc intre aici si acolo mai mult decat mi-as dori. Dar in mijlocul tuturor acestor zbateri simt presenta lui Dumnezeu, care ma invata sa merg prin intuneric cu ochii larg deschisi pentru a nu ma impiedica pe drum.

Sunt fericita pentru ca in sfarsit incep sa ma apropii realmente de tinerii de aici. Desi aceasta apropiere presupune familiarizarea cu istorii personale cutremuratoare, multe momente de tacere, imbratisari mute si lacrimi. Atatea vieti rupte de dezinteresul familiei, de abandonuri, de alcoolism, de neputinta in fata bolii. Tineri care isi cauta tatii pe strazi, dupa zile de absenta din cauza unei betii prea mari, tineri abandonati de parinti incapabili sa reziste in fata problemelor, tineri care isi asuma rolul de mama si tata pentru fratii mai mici. Ea, fata timida dar de o bunatate iesita din común care are tóate simptomele unui cáncer de san si care resemnata spune ca „daca asta ii este dat de Dumnezeu”…  El, orfan de multi ani de mama, fara sa stie nimic de tata, incercand sa nu repete aceleasi greseli ca ale parintilor… Ea, spunandu-mi dintr-o data azi in timpul liturghiei: tata nu s-a intors acasa, am sunat pe mobil era prea beat ca sa poata vorbi, iar a doua oara cand am sunat a raspuns o alta femeie; ea: imi este rusine si greu sa recunosc, tata ne-a parasit, lasandu-ne cu o datorie imensa si cu mama in spital…

Sunt tinerii nostri din centru, care repeta istoriile atator generatii, tineri care nu se pot proiecta in viitor, tineri pentru care viata e apasatoare, iar motive de bucurie nu sunt multe. Tineri talentati, tineri cu un potential imens, tineri daruiti… carora nu li s-au oferit pera multe alternative.

Uneori ma intreb ce vor deveni acesti tineri. Vor repeta oare greselile parintilor lor? Baietii se vor transforma oare in mari macho incapabili sa-si asume vreo responsabilitate, iar fetele vor continua sa accepte orice din partea lor? Ce meserii vor avea? Vor fi oare fericiti cu vietile lor? Cat imi doresc asta pentru ei… desi stiu ca in scurt timp drumurile noastre se vor separa din nou. Eu ma voi intoarce acasa, plina de sperante pentru viitor, acompaniata de asemenea de multe incertitudini, dar stiind ca imi va fi bine… ei vor ramane, in aceeasi Senkata, care uneori mi se pare ca o leprozerie (singurul loc accesibil pentru cei mai saraci dintre saraci, cei mai multi dintre ei neavand o alta referinta… decat poate Ceja, central comercial de strada a El Alto).

De luni voi incepe sa lucrez intr-un centru pentru copiii strazii. E o organizatie care mai mult se taraie, au ramas cu doi educatori si un asistent social… si din cand in cand, sunt ajutati in cazuri de urgente extreme de o psiholoaga cu multi ani de experienta. Voluntariatul meu i-a bucurat pe educatori mai mult decat imi puteam imagina. Mi-au spus ca am libértate máxima sa lucrez cu tinerii care au ramas in centru. Imi este frica uneori de expectativele lor, pentru ca imi dau seama ca e o realitate care ma poate depasi. Tot ce am putut fagadui este ca voi da tot ce pot din mine, ca le voi oferi acestor adolescenti afectiunea mea, disponibilitatea de a-i asculta si de a-i acompania atat cat o sa pot… Am emotii, dar sunt si entuziasmata! Va voi povesti pe parcurs ce inseamna aceasta experienta, cu ce provocari ma confrunt, etc.

Iar apoi e Centrul Juvenil, doua zile pe saptamana, doua ateliere: engleza si atelier de inamoreli. Haha… mi se pare hilar uneori ca tocmai eu dau acest atelier, dar vorba aceea: teoría nu e complicata, practica ne omoara. Asa ca acum ma pregatesc teoretic ca sa-i pot acompania pe acesti tineri, incercand sa introduc conceptul de integralitate a unei relatii romantice: sexualitatea vazuta ca o complementaritate intre atractia fizica sexuala, sentiment si ratiune. O sa vedem ce va iesi…

Am ramas asadar langa ei, constientizand ca oricat as incerca sa fac eu pe “salvatoarea”, ei sunt cei care ma salveaza cu adevarat, dandu-mi lectii de viata asa cum un imi imaginam ca o sa intalnesc.

Adio Peru… bine te-am regasit Bolivia!

Inca o data a trebuit sa-mi iau ramas bun de la oameni si locuri pe care incepusem sa le iubesc cu adevarat. Sunt din nou in El Alto, contempland nesfarsitele ploi care definesc vara andina. Dar un vreau sa intru din nou in “rutina” zilnica, fara sa va povestesc despre cele 2 saptamani petrecute in Arequipa, la Ciudad Blanca de Peru. Simt ca nu gasesc cuvinte pentru a descrie frumusetea locurilor si a oamenilor pe care i-am cunoscut in aceste 2 saptamani. Arequipa, oras declarat patrimoniu mondial de catre Unesco, e un oras de o frumusete impresionanta, definit de arhitectura in stil colonial de culoare alba, de amenintarea pe care o produce inca vulcanul Misti, de oameni deschisi si obisnuiti cu strainii, de o multitudine de turisti din toata lumea, de multele restaurante chinezesti care ofera meniu complet cu doar 5 soli, de strazile pietonale pline de magazine de artezanie peruana (asemanatoare cu cea boliviana).  Timp de o saptamana am batut strazile Arequipei in lung si in lat, fara sa ma plictisesc, fascinata de multitudinea de chipuri autohtone, de gringos sau de asiatici. Am avut de asemenea minunata sansa de a merge intr-o excursie de 2 zile in celebrul (din pacate nu pentru romani) cañon de Colca, loc ce pastreaza nealterata amintirea vechilor stramosi ai incasilor (din care au descins ulterior populatia aymara si quechua), dar si a cuceritorilor inka, care au impresionat intreaga lume prin civilizatia lor, prin tehnicile folosite in agricultura sau in lupta, prin istoria efémera, dar bogata pe care au avut-o. Principalele puncte turistice pe care le-am vizitat au fost valea Colca, caracterizata prin muntii terasati (agricultura terasata este specifica culturii inka), “la cruz del Condor” de unde se poate admira cel mai adanc canion din lume (conform precizarilor facute de ghidul nostru) si unde se asteapta cu entuziasm aparitia celui mai mare condor din lume (conform aceleiasi surse) – condorul andin. Am avut norocul sa vedem chiar mai multi Condori facandu-si aparitia, glumind ca au fost contractati sa iasa la ora fixa ca sa poata fi admirati de zecile de turisti  veniti. Povestea condorilor m-a impresionat in mod deosebit. Am aflat despre ei ca din cauza greutatii, nu pot sa zboare, si de asta au nevoie de un pisc inalt de pe care sa se arunce in gol, pentru ca apoi sa poata plana (nu stiu de ce, am facut corelatia cu modul in care ar trebui crestinii sa-si traiasca credinta, avand curajul de “a se arunca in gol”, bazandu-se nu pe certitudini, ci pe credinta ca Domnul ii va “prinde” si ii va invata sa planeze). De asemenea, un lucru care m-a impresionat la Condori este ca acestia au o singura pereche pentru toata viata, iar atunci cand unul din Condori moare, celalalt se sinucide prin infometare sau se arunca in gol fara a mai deschide aripile (Romeo si Julieta, nu vi se pare?). Un alt punct turistic vizitat, care ne-a entuziasmat in mod deosebit pe noi fetele, a fost baile termale aflate la o altitudine de 4000 de m. Imaginati-va cum e sa te scalzi in apa de 39 grade, la 5 grade temperatura aerului. A fost o experienta intr-adevar superba (mi-am luat revansa ca in Uyuni un am apucat sa intru in apa, dar de data asta n-am mai ratat ocazia). Seara s-a terminat cu o cina cu carne de alpaca si peste, si cu o reprezentatie live a unor dansuri populare foarte inedite. Hahaha… o chestie amuzanta este ca la un moment dat dansatorii m-au scos in fata ca sa invat cum se face o ceremonia cu frunze de coca in cinstea lui Pacha Mama – incet incet simtul ridicolului se estompeaza, pana dispare cu desavarsire. Ceea ce ma surprinde este sa ma descopar in posturi noi, neobisnuite pentru mine… ca aceea de a dansa cu dezinvoltura morenada sau salsa, eu, care inainte cu cateva luni consideram ca in ce priveste dansul sunt un antitalent desavarsit si ca e mai bine ca nici macar sa un incerc. Ma simt libera, libera de preconceptii, eliberata de multe bariere pe care le-am construit singura, libera…. E un sentiment minunat!

Experienta in Peru s-a terminat cu o saptamana de exercitii spirituale intr-o casa de reculegere care semana mai mult a hotel de 5 stele (cu piscina, sali de conferinta, etc) – glumeam cu fratii ca un-i deloc rau sa fii catolic, ce atata umilinta si voturi de saracie?!… Eu nu m-am recules prea mult, pentru ca am fost dadaca pentru copiii comunitatii din Bolivia, dar am avut timp sa ma gandesc la aspecte importante din viata mea si sa-mi dau seama ce-mi doresc si care ar fi urmatorii pasi spre implinirea acestor vise…

Sunt fericita si recunoscatoare… Domnul e minunat in binecuvantari si stiu ca viitorul meu e in mainile Lui, deci nu poate fi altfel decat uimitor si plin de surprize! Pe curand dragii mei, va voi mai scrie dupa ce intru in paine cu activitatile de aici (intuiesc ca de acum inainte, pana o sa plec, ma voi ocupa mai mult de tineri si de activitatea parohiala… no more teacher stuff!). Yeeeeeeeeeeeeeeeeeah!

La vida bonita en Peru

E ora 1 noaptea. Mi-e somn de mor si sunt incredibil de obosita, dupa o saptamana petrecuta intr-un sat izolat in desert, la doar o ora de mers pe jos de oceanul Pacific. Dar nu pot sa dorm, cuvintele se joaca in mintea mea si prind forma de poveste. O poveste despre o fata tanara care niciodata nu si-ar fi putut imagina ca va ajunge vreodata sa se plimbe prin livezi cu bananieri si piersici, sau sa-si inmoaie picioarele in cel mai mare ocean al planetei, sau sa ajunga in Lima, iar apoi intr-un sat pierdut din Peru, ca sa-si indeplineasca visul de o viata: acela de a fi misionara. Ah, inima imi explodeaza de recunostinta pentru tot ceea ce Viata imi daruieste.  A fost o saptamana de vis, in mijlocul oamenilor simpli care muncesc pe ritmuri de salsa, oameni primitori si de o veselie molipsitoare. 6 oameni care au aterizat in Santa Rosa fara nimic pregatit. Scopul prezentei noastre acolo a fost de la inceput sa fim… asa, pur si simplu. Restul a venit de la sine. Uimitor cat de repede ne-am format ca o echipa si cat de usor au curs lucrurile…. meditatie si rugaciune dimineata, jucat cu copiii sau ajutat oamenii la diverse treburi dupa-amiaza, iar seara cina cu paine cu unt si cu zahar si distractie domoala. Soare puternic in fiecare zi, nisip, iar seara multi tantari si sascudos care inteapa usturator si lasa urme. Viata simpla,care te ajuta sa aprofundizezi meditatia care pe mine m-a atins cel mai mult, despre necesitatea de a trai simplu, debarasat de atat de multe lucruri inutile cu care noi ne umplem vietile. Am constientizat nevoia de ecologizare a vietii mele, de renuntare la tot ce e in plus, penrtru a trai liber, complet liber. Zambetul si bucuria copiilor au fost cea mai mare recompensa, la fel si imbratisarile lor pline de inghetata amestecata cu praf (de pe maini). Inima zambeste. Pana si dorul apasator de casa se transforma in zambet. Sunt bucuroasa ca am la ce sa ma intorc (o familie care ma iubeste si ma asteapta, prieteni dragi) si recunoscatoare ca pot trai acest timp aici, desi de multe ori lipsa celor dragi o resimt ca o durere aproape fizica. E timp pentru toate, acum e timp pentru asta…

Maine, ultima zi in Lima. N-am vazut aproape nimic (pentru ca in prima saptamana petrecuta aici am fost ocupata zilnic cu un fel de campus urban pentru copii, despre care n-am mai apucat sa povestesc, dar a fost f frumos), dar nici macar nu regret. Apoi, luni, o iau din nou din loc spre Arequipa, unde ma voi reintalni cu fratii din Bolivia. Vacanta si exercitii spirituale, la malul marii. Sounds good enough for me.

 E deja trecut de 1… merg la somn, nepasandu-mi daca am fost incoerenta… am invatat sa ma iubesc…

ganduri de Craciun…

Azi, in Ajun de Craciun, suntem invitati sa ne indreptam privirea spre Isus, ca prunc nascut in ieslea din Betleem. Ce paradoxal este Dumnezeu! El, Atotputernicul, a decis sa intre in istoria noastra nascandu-se in sanul unei familii sarace, excluse, intr-un popor sarac, aflat sub ocupatie straina, intr-un lacas de animale – identificandu-se astfel cu toti saracii lumii, intr-un oras “de unde nu poate iesi nimic bun”. Dumnezeu a ales pentru intruparea Sa tóate conditiile care-L pot indeparta de imaginea de Dumnezeu Atotputernic, Maret, Stralucitor! Nu era nimic stralucitor in ieslea din Betleem. Doar doi parinti saraci si un Prunc nascut intr-un grajd de animlae, pentru ca nicaieri nu era loc pentru El. Nu tu lumini de sarbatoare, nu tu brad de Craciun, nu tu cina festiva, nu tu “Jingle Bells”… nimic din ceea ce azi creeaza “spiritul Craciunului”. Acum 2000 de ani doar pastorii au stiut sa se bucure cu adevarat de marele eveniment. Pastorii, oameni saraci si neinvatati, au venit sa se inchine Pruncului din iesle. Si ma intreb daca ei si-au dat seama atunci ca stau in fata Regelui Universului? Nasterea lui Isus este un eveniment maret prin faptul ca Dumnezeu se face ca unul dintre cei mai mici, reafirmand demnitatea si valoarea infinita din fiecare om. Isus se identifica cu tot ceea ce omul modern si civilizat dispretuieste: cu cei mai saraci oameni, oameni fara putere, fara resurse, fara influenta, oameni care nu conteaza… Isus se naste azi in mijlocul slabiciunii noastre, a esecului, a frustrarii, a durerii. Ca in urma cu 2000 de ani, Dumnezeu continua sa aleaga cel mai umil loc pentru a se naste, in inimile oamenilor simple, care nu teoretizeaza toul, care-si duc greul zilei fara ca macar sa astepte altceva… In acest timp binecuvantat suntem chemati sa ridicam privirea… spre oamenii pe care Isus i-a ales ca salas al nasterii Sale: spre cei mai mici, spre oamenii la care “nu merita” sa ne gandim, spre cei mai nesemnificativi din jurul nostru… s-ar putea sa-L gasim pe Isus in ei! Craciun fericit dragii mei! Domnul sa va umple inimile de bucurie sfanta, de pace, de speranta si iubire! Sa cante inimile voastre de bucuria nasterii Mantuitorului! Hristos, Salvatorul lumii, s-a nascut! “Glorie lui Dumnezeu in locurile preainalte si pace pe pamant intre oamenii placuti Lui”!

Cum se face dreptate in El Alto?!

Uneori am senzatia ca timpul nu a trecut deloc pentru El Alto. Uneori mi se pare ca sunt in Israelul din vremea lui Isus, in care justitia se facea arbitrar, respectandu-se Legea comunitatii. Luni am asistat live la episodul in care Isus o salveaza pe Maria Magdalena, femeia adultera, de la delapidare. Doar ca in scena din El Alto a lipsit Isus, iar in loc de adulter, incalcarea legii a fost prin furt. Intr-o societate in care politia e super corupta si nimeni nu are incredere in autoritatea ei, intr-o societate in care lumea este mai mult decat saturata de jafuri care se petrec zilnic, lasand sute de familii fara nimic, intr-o astfel de societate, singura care mai „functioneaza” este justitia comunitara… aplicata arbitrar, fara dovezi, condusa de o ura crescanda, alimentata de frustrare si orbire. Da, la un astfel de act de justitie comunitara am asistat fara sa-mi doresc luni, chiar in fata casei in care traiesc. Sambata s-a produs un nou jaf in cartierul in care locuiesc. Paguba: cateva plapumi, o „chompa” (port vestimentar specific cholitelor) si 3 dinti de aur (si pana acum mi-e tare greu sa inteleg cum se pot fura 3 dinti..). Suspecti: un barbat si o femeie, evident foarte saraci. Dovezi: nici una, asa i s-a parut unui copil ca a vazut. Procedura: se aduna in jur de 100 de vecini si timp de cateva ore (de la 14.00 la 22.00) se decid daca ii vor arde pe suspecti sau nu. In timpul procesului decizional, femeia este batuta crunt, tunsa cu forta (ciuntita ca sa fiu mai exacta), i se ard toate hainele, i se fura mobilul si actele si apoi este lasata ca un animal semi-mort sa astepte decizia comunitatii. Culmea, barbatul nu pateste mare lucru…  Ce face politia? Asteapta la o strada departare sa vada ce hotaraste comunitatea, ii este frica sa se bage. E greu de descris toate urletele, privirile incarcate de ura ale acuzatorilor, iar de cealalta parte a baricadei doi oameni cu priviri ingrozite, incapabili sa mai spuna ceva sau macar sa se apere, asteptandu-si sentinta…

Noi: incercam din rasputeri sa facem pe mediatorii. Parintele din casa incheie la repezeala un act de compromis in care presupusii hoti se angajeaza sa restituie paguba in termen de o saptamana. Se baga in mijloc si suporta cu stoicism urletele oamenilor care acuza biserica ca sprijina hotii, etc (daca a sprijini hotii inseamna a lupta pt ca niste bieti oameni sa nu fie omorati prin ardere, atunci nuestra culpa!). Noi ceilalti incercam sa induplecam oamenii de langa noi sa aiba mila, ii rugam sa-si aminteasca de dragostea si iertarea lui Isus, apelam la apropierea Craciunului.. pare ca nimic nu functioneaza. Ce primim in schimb? Injuraturi in aymara ca „fata palida, vezi-ti de treaba ta” , ni se striga in fata ca suntem straini si ca nu avem dreptul sa ne bagam in justitia lor comunitara. Din fericire unii ne apara, spunand ca lucram pt binele comunitatii, etc. Acum nu vreau sa sperii pe nimeni, nu ma simt in nici un fel de primejdie. Inteleg frustrarea si disperarea oamenilor in fata acestui haos in care statutul nu se baga DELOC, desi ma intristeaza teribil ca singura solutie pe care ei o vad e aplicarea unor pedepse atat de crunte, fara macar sa fie siguri ca le aplica cui merita (si NIMENI nu merita o astfel de pedeapsa….. e crunt sa te gandesti ca pt un furt pedeapsa e moartea prin ardere).

V-am povestit aceste lucruri ca sa va faceti o idee despre ce se intampla in lume, in astfel de momente ma intreb cum ne mai indura Dumnezeu. Va invit sa va rugati pentru acest popor care se afla in intuneric. Nu va puteti imagina un astfel de loc, cu oameni tristi, disperati, fara speranta…  Rugati-va ca jafurile sa inceteze, pentru ca pe urmatorul hot nu-l va mai putea scoate nimeni din mainile oamenilor (da, din fericire, dupa ore intregi de negocieri, „hotii” au scapat vii.. si in cele din urma, dupa ce lumea s-a risipit, a venit si politia si i-a ridicat… nu stiu ce s-a intamplat dupa cu ei). Rugati-va ca bucuria Craciunului sa poata fi simtita si aici… intr-un loc in care nimic nu aminteste ca in 2 saptamani vom sarbatori Nasterea Domnului…

Domnul sa se indure de noi! pe curand…

Meditatie de Advent

Doamne, in acest timp de Advent, in care ne pregatim sa te intampinam din nou, Tu ne-o prezinti pe Mama Ta, Maria, exemplu de ascultare totala, fidelitate si incredere oarba in Dumnezeu.

Tu Doamne, te-ai folosit de un om obisnuit ca sa-ti implinesti planul de mantuire. Maria, o tanara femeie saraca, nu avea nimic, decat o crdinta capabila sa accepte fara urma de poticnire, faptul ca va ramane insarcinata fecioara fiind, si ca-L va naste pe Mantuitorul promis, Mesia cel mult aseptat de poporul evreu.

Ce a insemnat pentru Maria acest DA? Riscul ca Iosif, logodnicul ei, sa un mai doreasca sa se casatoreasca cu ea; oprobiul public al unei societati care condamna orice abatere de la lege (a ramane insarcinata fara a fi casatorita representa o grava abatere in acea perioada….. riscul de a fi repudiata sau chiar ucisa).

Cum a raspuns Maria in fata acestei propuneri a lui Dumnezeu? “Iata roaba Domnului. Faca-mi-se dupa cuvantul tau” (Lc 1:38). Fara urma de indoiala, fara intrebari suplimentare, fara negocieri cu Dumnezeu…. Aceasta capacítate de incredere si ascultare totala au transformat-o pe Maria din Nazaret in Maica Domnului.

Si daca ne uitam putin la viata Mariei, ca mama a lui Isus, mai descoperim o calitate importante: fidelitatea. Maria a fost fidela lui Dumnezeu toata viata ei, chiar daca multe lucruri nu le putea intelege. Cu siguranta misiunea de mama a Omului-Dumnezeu un a fost una usoara. A insemnat a acepta ca Fiul tau e Om al durerii, a acepta sa-ti vezi fiul urat si batjocorit fara motiv, hulit, hoinar, urmarit mereu de cei care-i doreau moartea, iar in final.. omorat! Cu siguranta nici Maria un intelegea multe din actiunile Fiului ei, poate uneori nu intelegea nici misiunea Lui, dar a ramas langa El pana la final, identificandu-se complet cu moartea Lui, a ramas langa El la Cruce, cu inima sangerand de durere, dar fiind incredintata ca asta e voia Tatalui!

Cata putere! Cata incredere! Cata jertfire de sine!

Maria va ramane mereu mama tuturor fratilor mai mici ai lui Hristos, intelegand cel mai bine durerile lor si daruindu-le speranta.

Urmand exemplul Mariei, suntem invitati sa traim o viata de ascultare, incredere si fidelitate, stiind ca in cele din urma vom fi si noi fericiti….

De la Maria am invatat in acest timp sa am incredere in Dumnezeu si atunci cand lucrurile nu sunt foarte clare, cand pare ca trebuie sa merg prin intuneric, avand aprinsa doar lumina credintei… cat de reconfortanta e pentru mine aceasta noua descoperire, pe care incep sa o interiorizez tot mai mult!

Fie ca in acest timp de Advent sau de post al Craciunului sa ne putem fixa cat mai mult privirea asupra Pruncului care se naste pentru noi ca cel din urma dintre saraci si asupra Mamei Lui, exemplu de ascultare si incredere in vointa divina.

Va salut cu multa dragoste, dintre saraci.

viata mea in El Alto dupa primele 2 luni

Din nou in El Alto. Am lasat Santiago, cu palmierii si soarele lui, si am revenit la “inaltime”, din nou in cel mai ciudat oras pe care l-am cunoscut pana acum. Viata si-a reluat noul ritm, din nou munca, din nou lupta cu sistemul (asta e partea care ma oboseste cel mai mult). Despre viza: am obtinut din Chile o viza valabila 30 de zile care-mi permite doar sa incep tramítele aici. Incerc sa obtin rezidenta temporala valabila pentru un an, in calitate de misionar in serviciul bisericii catolice (:D). Hahaa… facand o paranteza, ma simt adoptata de biserica catolica, ce bine ca e aproape imposibil de verificat apartenenta la un cult. Nu are sens sa incep sa povestesc ce inseamna lupta cu sistemul de aici, pentru ca o sa ma enervez din nou. Sa spunem doar ca in Romanica noastra draga e bine…

Am inceput din nou si lucrul cu copiii… Munca cu copiii aymara e o provocare enorma pentru mine, din multe puncte de vedere. In primul rand pentru ca pentru ei sunt o straina, “gringa”, si le este greu sa aiba incredere in mine, apoi e limba… spaniola boliviana stalcita vorbita de copii nu e foarte usor de inteles, apoi e vorba de copii, iar eu ca profa ar trebui sa-i invat ceva, chestie care pe ei ii frustreaza la maxim, pentru ca si-ar dori oricand mai mult sa se joace sau sa se mai incaiere putin de la orice chestie. Ah… asta ma oboseste teribil! Se incaiera din orice, si pentru un fir de ata. Dar sunt fericita sa vad mici progrese: au invatat sa spuna multumesc si te rog, au invatat sa faca pace dupa un “razboi” care deseori se soldeaza cu muscaturi, zgarieturi, ochi vineti, etc. Lucrul care ma impresioneaza cel mai mult la ei (o calitate specifica copiilor) este capacitatea de a redeveni imediat prieteni dupa ce cu doar putine minute inainte nu-i puteai separa din bataie. Insa mai am doar 2 saptamani si intru in vacanta. Copiii au intrat deja in vacanta de vara, insa centrul mai continua activitatea inca doua saptamani. Slava Domnului ca nu trebuie sa continuam cu “lenguaje” si “matematica”, ca as fi luat-o razna. De acum inainte doar o sa ne jucam si o sa confectionam diverse decoratiuni pentru Craciun (incerc sa-i introduc putin in spiritul Craciunului, in El Alto nu se simte nimic inca).

In rest… incerc sa ma apropii cat mai mult de tineri, imi doresc ca dupa terminarea vacantei sa lucrez in departamentul de tineret al centrului. Ma chinui de ceva timp sa initiez un grup de rugaciune Taize aici, dar e extrem de difícil. E o mentalitate pe care nu o inteleg: tinerii sunt tare greu de urnit, si daca intr-un final ii faci sa-ti promita ceva, in cele din urma te lasa cu ochii in soare.  Niciodata nu o sa auzi pe cineva spunandu-ti “NU”  (acest cuvant nu exista in vocabularul lor), insa  e extrem de difícil sa-ti dai seama care DA inseamna DA si cand DA inseamna de fapt NU. Pana plec sper sa ma deprind sa disting intre feluritele forme de DA.  Imi pun insa toata nadejdea in Dumnezeu, ca El va putea sa atinga inima oamenilor de aici. Incep sa descopar importanta fundamentala a rugaciunii, a mijlocirii. Poporul asta are nevoie de mijlocire. Atat de multa tristete, atatea vieti distruse, uneori pare ca e un loc fara speranta, tinerii nu au vise, nu au idealuri, pentru ca stiu ca e aproape imposibil sa poti pleca din El Alto… (ma refer la El Alto si nu la Bolivia per total, pentru ca El Alto e intr-adevar o realitate diferita).  Rugati-va va rog pentru acest popor, pentru populatia aymara, pentru copiii si tinerii din Bolivia, din El Alto, ca ei sa cunoasca adevarata pace si libértate pe care le-o poate oferi Hristos, ca sa se distruga odata cercul vicios al familiilor dezbinate din cauza alcoolului, a violentei sau a infidelitatii, ca oamenii sa poata zambi si sa se poata bucura in ciuda greutatilor zilnice…

In rest… sunt fericita… Domnul e prezent, si fiecare zi inseamna o noua lectie! pe curand..

Adio dar nu pentru totdeauna Chile…si multumesc…

Chile… de data asta e timpul sa-ti spun la revedere, spun la revedere si nu adio pentru ca daca este ceva ce-mi doresc enorm in urma acestor zile, asta ar fi sa ma pot intoarce candva….

Chile… inca cateva ore si va trebui sa ma despart de tine. Ah, a fost o experienta extraordinara! Nu am cuvinte sa multumesc Cerului pentru minunata sansa de a trai aceste zile! Daca ar fi sa ma apuc de povestit tot ce m-a impresionat, as putea scrie o carte… intr-un mod straniu, dupa doar cateva zile aici..

Ceea ce pot sa spun este ca daca inainte iubeam ceea ce-mi imaginam ca reprezinta Adsis, acum ca incep sa cunosc cu adevarat spiritul Adsis, pot sa afirm ca e ceea ce-mi doresc pt toata viata mea. Daca inainte sa vin ma simteam anxioasa din cauza ca nu cunosteam pe nimeni, acum simt ca plec ca prietena, e uimitor sa descopar ce inseamna cu adevarat fraternitatea, iubirea gratuita… E ca un vis, ceva ce nu-ti imaginezi ca mai poate exista in lumea noastra meschina. Si cat de fericita sunt ca pot experimenta asa ceva! ceea ce simt in mod profund este ca in aceasta perioada invat sa primesc…. inainte nu stiam sa primesc… abia acum invat! e ciudat..

In aceste zile am primit mult… de la comunitatea Adsis, de la Santiago prin oamenii minunati pe care i-am intalnit (necunoscuti, oameni de pe strada sau intalniti cu diverse ocazii pasagere). Cilenii sunt oameni veseli, oameni care te saluta pe strada chiar daca nu te cunosc, oameni care se pot opri din drumul lor  ca sa-ti explice cum poti ajunge intr-un anume loc, oameni care dupa 5 minute de conversatie iti lasa nr lor de telefon, spunandu-ti ca poti sa-i suni oricand ai nevoie de ajutor…. Acum cateva zile am stat o ora intreaga de vb cu un cersetor din Santiago! O ora! si a fost o conversatie savuroasa, care s-a lasat cu schimb de e-mailuri (da, in Santiago cersetorii au adresa de mail :D).  Ce pot sa va mai spun despre Santiago? Ca niciodata nu am asteptat mai mult de 2 minute ca sa vina metroul? Ca e un oras verde, plin de parcuri, flori, copaci..? Ca are o arhitectura foarte interesanta, care combina partea istorica cu cea moderna intr-un mod foarte fericit? Ca e unul din cele mai sigure orase din America de Sud? Ca oamenii de aici sunt frumosi… fete si baieti, sunt chiar frumosi! Ah… da, m-am indragostit de Santiago! Daca vreodata o sa ma supar rau de tot pe Romania, stiu unde emigrez :D.

Ce zile intense… cu congres (despre dezastre naturale, ocazie cu care am cunoscut oameni speciali, din diverse domenii de activitate), rezolvare de viza (asta a fost partea cea mai putin fericita), cu plimbari luni, cu impartasirea timpului cu cei din comunitate, cu activitati cu cei din Adsis Joven plus ocazia minunata de a-mi revedea fratiorii din Adsis Tineri printr-o conferinta web, cu ziua emigrantilor (ocazie cu care am putut vedea un spectacol minunat de dans traditional din Peru, Colombia si Ecuador)….

Ah, am uitat sa va spun ca aici lumea canta mult si bine. Orice ocazie se transforma in concert in toata regula, aproape toti stiu sa cante macar la chitara, si muzica… ah muzica….

V-am inebunit… Iertati-ma, dar acum ca trebuie sa plec imi simt sufletul atat de plin de trairi, amintiri si recunostinta pentru tot…

Ce Dumnezeu minunat avem!… si intr-un mod straniu ma bucur ca ma intorc la saracia si praful din El Alto, Santiago a fost ca o vacanta… dar ma intorc acolo unde intr-adevar pot fi utila…

Pues…. pucha.. cachay… hasta luego Chile! Nos vemos, te lo prometo!