O dimineata in cer

o-dimineata-in-cer_1_fullsizeDe mult nu am plans la o carte. Si nu putin, ci aproape cu fiecare pagina pe masura ce ma apropiam de sfarsit. De mult nu m-a miscat la fel de mult marturia de viata a unei familii, care prin alegerile lor au facut de rusine „lucrurile intelepte ale lumii”.

Este vorba despre familia Williams, compusa din Sarah, Paul, Hannah si Emilia. Si Cerian… copilul inca nenascut, dar mult dorit, despre care parintii afla ca are o malformatie foarte grava care nu i-ar permite supravietuirea. O decizie dificila. Toti doctorii o sfatuiesc pe mama sa avorteze, sarcina fiind un pericol pentru sanatatea ei. Nebunia credintei o face sa refuze categoric aceasta posibilitate si sa protejeze viata copilului in pantecele ei cu demnitate, pana in momentul in care Dumnezeu va hotara ca este vremea despartirii.

O calatorie plina de emotie, de suferinta extrema si bucurii neasteptate. O carte care zdruncina mentalitatea utilitarista care pare sa ne fi cuprins pe toti, care readuce in discutie valoarea fiintei umane prin insasi existenta ei.

Ce usurare sa stiu ca in lumea asta sunt inca oameni care vad divinul si in ceea ce pare o eroare a naturii! Tot ce face Dumnezeu este perfect, indiferent daca se incadreaza sau nu in tiparele lumii acesteia.

Si poate… tocmai acesti micuti ai Imparatiei sunt cel mai aproape de inima Lui de Tata. Ei, cei care nu se pot proteja singuri, sunt preaiubiti de Tatal si capabili sa transforme deplin vietile celor care au curaj sa le faca loc in vietile lor.

Nu voi povesti mai mult… va provoc sa cititi aceasta carte si sa aveti multe servetele la indemana. Veti sfarsi prin a o iubi din toata inima pe Cerian si pe toti pruncii pe care lumea noastra „perfecta” ii considera niste greseli…

 

Anunțuri

Vise naruite

Imagine

Se intampla in viata sa ajungi in acel punct in care ai senzatia ca tot ce stiai ca este real pentru tine, nu mai exista; ca fericirea este un concept strain de tine; ca durerea care-ti copleseste inima este atat de puternica incat nu va mai trece niciodata. Cu totii am experimentat macar o data in viata o durere atat de mare incat am simtit ca viata nu merita traita. Iar daca pana acum am fost scutiti de o astfel de experienta, pana la sfarsitul vietii cu siguranta vom trece printr-o astfel de vale. Si oricat de ciudat ar parea, lucrul acesta e cat se poate de normal. Face parte din viata…

Suntem bombardati din toate partile cu mesaje de genul: „Traieste-ti visul!”; „Nu renunta la visele tale” si alte asemenea slogane care au ca scop mobilizarea intregii noastre fiinte spre un scop bine determinat. In principiu, nu vad nimic rau in a lupta pentru visele in care crezi. Doar ca, uneori, independent de voia noastra, cele mai mari vise se naruie, lasand in loc confuzie si instabilitate.

Sunt cateva vise care cred eu, se potrivesc aproape tuturor oamenilor. Cu totii visam la familii fericite, la o sanatate buna macar pana la batranete (pentru noi si pentru cei dragi), la job-uri care sa ne satisfaca nevoia de semnificatie si eventual si cea de securitate financiara, la vieti implinite (asa cum intelege fiecare implinirea). Apoi, sunt acele vise specifice, care ne diferentiaza. Eu de exemplu, visez sa calatoresc in toata lumea, sa cunosc locuri si oameni despre care doar am citit. Visez sa fac ceva semnificativ cu viata mea, amprenta care ramane in urma mea sa fie o marturie a unei vieti traite cu scop, pentru ceilalti (recunosc, am un pic din „mitul salvatorului”).

Si totusi, ce se intampla atunci cand dintr-o data, cele mai adanci dorinte ale noastre se spulbera? Cand aflam ca suferim de o boala incurabila? Sau ca am pierdut tot? Sau ca cineva drag, foarte drag, ne paraseste? Ce se intampla atunci cand din toate visele noastre au ramas doar cioburi care nu pot fi lipite?

O reactie care urmeaza celei de haos, de durere de nesuportat, este pentru cei mai multi, incercarea disperata de a ajunge prin orice mod sa „se simta din nou bine”. Incercam sa compensam lipsa prin lucruri care sa ne readuca in acea zona de stabilitate emotionala in care sa putem spune…”ma simt bine!”. Unii dintre noi, se refugiaza in munca. Altii, se refugiaza in alcool, droguri sau sex. Altii, mai „evoluati” spiritual, cauta acele activitati care sa ii faca sa se simta semnificativi pentru cei din jur (se apuca de voluntariat de exemplu).

Dar daca nu ar trebui sa facem tot ce tine de noi sa ajungem din nou la starea de echilibru anterioara? Daca viata noastra trebuie pur si simplu sa se schimbe, iar durerea trebuie traita si consumata pana cand va lasa loc bucuriei (acea bucurie autentica, care nu mai depinde de contexte exterioare)?

Exista cu adevarat un scop ascuns al durerii? Si poate fi acest scop tocmai cunoasterea bucuriei profunde?

Sunt intrebari „tari” la care autorul Larry Crab incearca sa raspunda in cartea lui, „Vise naruite”. E o carte care te confrunta cu umbrele cele mai ascunse din sufletul tau, dar la sfarsitul careia, vei putea spune poate pentru prima data, „Doamne, iti multumesc ca ai ingaduit contexte de suferinta in viata mea, pentru ca prin ele am avut ocazia sa accesez o forma de bucurie care nu se compara cu nimic…”

Thank God I’m a woman!

De cand eram inca un copil ma ofticam in sinea mea ca sunt fata si nu baiat. Mereu am crezut ca este mult mai usor sa fii baiat, iar dupa ce l-am cunoscut pe Dumnezeu am resimtit si mai tare parerea asta de rau. Ca deh.. oricat de mult mi-as fi dorit sa ma fac „poapa” era imposibil (pe vremea aia nu stiam ca la anglicani se poate). M-am consolat in timp cu ideea, gandindu-ma ca pot totusi sa slujesc, desi de pe pozitii „inferioare”. Visul meu de a pastori era clar imposibil, dar ma consolam ca macar misionara pot sa fiu, fara sa fie vreo problema ca sunt fata si nu baiat.

Slava Domnului, cu timpul, am mai crescut in minte si am inceput sa vad si din avantajele pe care mi le ofera statutul de femeie. Am inceput sa inteleg macar putin care este rolul nostru, de femei, in lucrare si ca nu este nici pe departe un rol de inlaturat. Istoria a dat omenirii sute de sfinte femei care au impresionat prin modul lor de traire, prin opere marete, prin ravna in rugaciune si in slujirea celorlalti. Cu cat am inceput sa cunosc mai multe astfel de femei, cu atat am inceput sa ma simt mai privilegiata pentru ca eu sunt la randul meu o femeie in devenire.

Si toata lunga asta introducere serveste scopului real al acestui „articol”. Vreau sa va prezint o carte superba pe care am citit-o de curand. Se numeste Feminitate pusa deoparte si este scrisa de o autoare americana (Leslie Ludy). Daca va ganditi ca e o alta carte de duzina, scrisa in dulcele stil american care nu vrea sa supere pe nimeni, va inselati! (asa ma gandeam si eu inainte sa o citesc). Inca de la inceput o sa va surprinda forta si caracterul acestei carti. Nu ofera un mesaj usor de primit. E o carte care se adreseaza femeilor cu adevarat curajoase, capabile si doritoare sa schimbe lumea.

Cartea este scrisa in cel mai pur spirit al Evangheliilor, descoperind Planul Sfant si nespus de frumos pe care Dumnezeu il are cu fiecare femeie. Ma simt mai onorata si mai binecuvantata ca oricand ca Domnul m-a creat sa fiu o femeie pusa deoparte. E o mare cinste sa inteleg ce plan extraordinar are Domnul pentru viata mea,  sa inteleg care este „tiparul” adevaratei feminitati, care nu se estompeaza odata cu varsta, care nu are nevoie sa fie mereu recucerit si reconfirmat in functie de cum se schimba moda. Noi toate avem posibilitatea sa fim acele femei stralucitoare, frumoase si puternice, cum am visat dintotdeauna sa fim, care pot ridica un Cer intreg in aplauze! Trebuie doar sa indraznim sa ne separam de modelul propus de cultura noastra (care propune acea feminitate obisnuita, superficiala si egocentrica, aflata in permanenta in cautare de placeri si de aprobarea barbatilor) si sa ne dorim mai mult decat orice, ca relatia profunda pe care o avem cu Regele regilor sa transforme fiecare aspect al vietii noastre: de la modul in care ne raportam la barbati, pana la punctul central si directia vietilor noastre.

Ne este prezentat un model de viata alternativ, contrar modelului propus de societatea moderna. Nu o sa regasiti idei din Cosmopolitan despre cum sa deveniti mai sexy in 50 de pasi sau cum sa-l cuceriti pe cel mai „hot” tip din preajma voastra. Insa indraznesc sa spun cu toata convingerea, ca modelul propus de Leslie Ludy (si in fond proiectat din vesnicii de Dumnezeu) este de mii de ori mai atragator, mai provocator si mai transformator decat orice am auzit pana acum.

Fara sa ma mai lungesc inutil, va provoc sa procurati si sa cititi cartea aceasta (eu sunt dispusa sa o imprumut oricui), permitand adevarurilor descrise in aceasta carte sa va transforme in adevarate femei, puternice si biruitoare prin El!

Feminitate pusa deoparte

 

 

vrajitoarea din portobello

ciudat.. m-am hotarat sa incep acest blog, dupa ce am citit o carte destul de controversata si de comentata. E vorba de Vrajitoarea din Portobello a lui Coelho. Initial m-a intrigat, crezand ca o sa dezvolte povestea unei tinere care se descopera pe sine insasi, cautandu-l mai intai pe Dumnezeu (intr-o forma crestina). Treptat insa mi-am dat seama ca scopul autorului nu este de a apropia cititorii de mesajul cristic, ci de a-i initia intr-o filosofie straveche ce are ca personaj central pe Marea Mama, sau intruchiparea feminina a lui Dumnezeu. Cartea lanseaza cateva idei care par interesante, dragute si care intriga suficient de mult incat sa nu mai lasi cartea din mana (un plus mare pt acest roman: nu captiveaza prin actiune, ci prin mesaj). Insa pe cat de captivante pot parea ideile astea, pe atat de periculoase sunt pentru acei care nu au experienta necesara de a diseca lucrurile pt a patrunde la esenta. In aparenta, ideea este foarte frumoasa: marea Mama, sau manifestarea feminina a divinitatii, conduce oamenii la libertate deplina, iubire fara bariere, descatusare de prejudecati si de „reguli” care obstructioneaza fiinta umana. Acest obiectiv se atinge prin savarsirea unor ritualuri (cum este acel dans halucinant), care ajuta omul sa se elibereze de el insusi, pentru a se putea deschide in fata Mamei si pentru a-si putea completa „spatiile albe” din propria viata. Pentru a putea realiza acest lucru ai nevoie de indrumarea unui maestru (personajul central al cartii, Atena, joaca rolul de invatat si invatator, femeie-zeita care fascineaza prin forta pe care o degaja asupra celorlalti).

Si acum.. de ce mi se par periculoase aceste idei? Nu, nu dintr-o frica izvorata din prejudecati si superstitii, ci pentru ca, imbracate intr-o haina frumoasa, ideile promovate de autor prin aceasta carte se debaraseaza de adevaratul sens al iubirii, esentializata in sacrificiul suprem pe care l-a facut Dumnezeu pentru oameni (sacrificarea propriului Fiu), Dumnezeu aratat in carte ca fiind impersonal si incapabil de a intelege fiinta umana. Cata eroare! Si da.. mi-e frica ca cititorii care nu-l cunosc pe adevaratul Dumnezeu, se vor simti suficient de ametiti incat sa considere autentice aceste idei.

ok. Gata. va las pe voi sa mai comentanti, voi cei care ati  citit aceasta carte.

Pe curand..