When dreams come true…

Sunt deja de o saptamana acasa si inca parca nu imi vine sa cred. Am lasat Bolivia si m-am intors in Iasi, la vechea mea viata care parca „nu ma mai incape”. Sau cel putin asa simt acum. Sunt intr-un proces de readaptare la ceva de care mi-a fost initial greu sa ma dezadaptez. Cool, nu?

Nu am mai scris nimic chiar inainte sa plec, din cauza ca tot ce as fi scris ar fi iesit asa cum ma asteptam, melodramatic. Au fost zile extrem de intense, zile pe care le-am trait, zile pe care le-am suferit… zile pe care mi le voi aminti toata viata. Nici nu stiu ce sens are sa mai povestesc despre petrecerile de ramas bun (haha.. m-am dat in spectacol ca la gradinita cantand cu Ana la chitara „What’s going on” imbracata in cholita si dansand salsa cu Ivert, tinandu-mi palaria sa nu cada la fiecare miscare). Sau ce sa povestesc despre „intalnirea” de la 4 dimineata (cu doua nopti inainte sa plec) cu elevii mei din atelierul de indragosteala, care s-au gandit sa ma duca sa fac o tzara de miscare matinala… un pic de alpinism inainte sa rasara soarele n-a stricat nimanui, nu-i asa? Imbratisari, lacrimi, o muuuultime de felicitari pictate, un caiet cu poze si „amintiri” (ca la sfarsitul clasei a 8-a, mai tineti minte?)… o parte din inima mea a ramas acolo, langa fratii care m-au primit si m-au iubit cu bune si rele,  si langa tineri… dragii mei tineri…

Am urcat in avion cu inima stransa de durerea despartirii dar si cu bucuria enorma ca mi-am implinit un vis. Pentru 8 luni de zile am fost un fel de misionara (cine nu ma crede, am dovada in pasaport:))… lasandu-ma invatata cu mult mai mult decat am putut eu invata pe cineva.. A fost cea mai grea dar si cea mai frumoasa lectie pe care am primit-o pana acum!

Si acum??? Astept. Imi dau timp sa ma reobisnuiesc cu viata mea de aici, stand intr-o stare de semi inactivitate. Am preferat sa o iau incet, sa nu ma bag din prima in toate, din frica de a nu pierde atat de repede din pacea si calmul pe care le-am dobandit in Bolivia. Imi dau timp sa fiu eu. Asa cum pot fi acum…  de neinteles pana si pentru mine, un pic mofluza, un pic apatica, un pic visatoare… incercand sa conserv cat mai mult aerul de Bolivia, fara oxigen dar atat de benefic pentru sanatate :).

Maine voi merge sa „predau” la Cantemir, vechiul meu liceu (de fapt voi tine locul unei profesoare pe care am indragit-o mult tare). Ce le voi spune elevilor? Ca visele pot deveni realitate, daca ai curajul sa crezi…

Pe curand!

Anunțuri

fine de vacanta

Ultima suta de metri de vacanta. Elevii au inceput deja scoala, iar in 2 saptamani vine randul nostru. bucuroasa? deloc. imi place in vacanta. imi place rau sa fiu libera sa umblu. sa calatoresc, sa o iau din loc oricand doresc, chiar daca n-am bani, sa merg ore intregi cu trenul, sa cant, sa rad, sa vad, sa aud, sa miros, sa cunosc oameni noi, sa-i redescopar pe cei vechi. O Doamneee… nu vreau sa vina scoala! cat imi place in vacanta si ce frumoasa vacanta am avut..

ultimele doua destinatii: turcia si italia. de turcia am mentionat in ultimul post. a fost mai frumos decat as fi indraznit sa sper. turcia e o tara superba, o cultura care difera enorm de a noastra. Iar turcii, oameni calzi si primitori, asa cum se spune si despre romani ca sunt, dar… now i know better. m-a uimit amabilitatea lor, dorinta de a fi de ajutor, de a-i face pe ceilalti sa se simta bine.  ma bucur ca de data asta am avut curajul sa ne aventuram in ceva ce parea nesigur. a fost o experienta de youth exchange superba. au participat 6 tari (romania, turcia, bulgaria, polonia, cehia si italia) si practic a fost un schimb intercultural in una din cele mai frumoase zone ce tin de litoralul marii Marmara (chiar la stramtoarea Dardanele). ideea initiala a proiectului era initierea participantilor in scufundari subacvatice si lumea submarina. practic ne-am scufundat la adancime o singura data (oooo daaaa… a fost o experienta superba), iar in rest am stat la mare mult mult mult si am vizitat orasul canakkale si imprejurimile. ce am invatat despre turci este ca sunt un popor care-si respecta istoria si stiu sa puna in valoare tot ce le face cinste. din fericire am avut ocazia sa stam 2 zile si in istanbul, un oras imens (11,5 mil de locuitori), colorat, viu, oriental, suprapopulat de turisti si totusi fara sa-si piarda nimic din specificitate.  am vizitat palatul otoman, celebra moschee albastra, hagia sofia (biserica sfanta sofia, transformata dupa cucerirea constantinopolului in moschee), marele bazar in care totul se negociaza… imi pare rau doar ca a durat prea putin, ca nu am reusit sa ajung si in partea asiatica a orasului… next time, i promiss!

italia…. o tara frumoasa, bogata, nu la fel de primitoare ca turcia. totusi ce mi-a placut enorm este faptul ca italienii sunt oameni care traiesc. nu sunt obsedati de munca, se bucura de placerile vietii.. de o mancare buna, de muzica, de plimbari.. Italienii sunt zgomotosi, vorbesc mult, se bucura, se supara repede. E placut sa-i privesti. Par atat de lipsiti de griji normale pt noi. insa sa mergi in italia si sa fii roman… poate fi frustrant. Italia e o tara superba dar sa nu o vizitezi in calitate de turist roman. nu ai cum sa nu resimti stigmatul de cetatean de calitatea a doua, stigmat pe care am ajuns sa cred ca-l meritam din plin. si totusi.. vreau sa cred ca eu fac parte din exceptii si totusi m-am simtit discriminata in cateva situatii. eh.. data viitoare voi declara ca sunt din papua noua guinee si ma voi simti mai free 😀

gata.. deja m-am plictisit. de fapt, mi-e greu sa sustin toate conversatiile si sa ma concentrez si la asta. data viitoare vin cu poze… promit 😀