My birthday list of desires

A trecut ceva timp de cand am scris ultima data. Nu stiu daca de vina este lipsa de inspiratie, lipsa de timp sau lipsa de chef. Poate e o combinatie intre toate. Acum simt nevoia sa scriu. Am reusit in sfarsit sa o adorm pe Iris si sa ma regasesc cu mult prea neglijatul meu blog.
Viata se intampla foarte repede. Timpul trece de parca nu ar fi fost. Acum cateva zile Iris a mea a implinit un an. Iar mami a ei a implinit si ea niste ani. Desi mi-am propus atunci sa fac o lista de dorinte pentru aceasta noua varsta (atat pt ea, cat si pt mine), pana acum nu am avut ragazul (sau dispozitia) sa o fac. So, here we are.. me and my list:)
– anul acesta imi doresc sa gasesc macar un motiv de bucurie transformata in recunostinta IN FIECARE ZI (si spun macar unul, desi sunt mii de motive)
– imi doresc sa petrec cat mai mult timp jucandu-ma cu Iris, creand amintiri frumoase pentru anii ce vor urma
– imi doresc sa-mi gasesc menirea (din punct de vedere profesional)
– imi doresc sa petrec mai mult timp de calitate cu familia si cu prietenii mei
– imi doresc sa fac mai multe lucruri care sa rupa monotonia
– imi doresc sa calatoresc mai mult, in cel putin 3 tari diferite
– imi doresc sa cunosc oameni noi, de la care sa am ce sa invat
– imi doresc sa nu las sa treaca nici macar o zi fara a le arata dragostea mea celor din jurul meu
– imi doresc sa invat sa tac atunci cand trebuie sa tac, si sa vorbesc doar atunci cand vorbele mele pot sa zideasca pe celalalt
– imi doresc sa nu ma culc niciodata cu inima mahnita, sau neimpacata cu cei dragi
– imi doresc sa devin mai consecventa in lucrurile care conteaza pentru mine si care sunt deosebit de importante pentru cresterea mea
… anul acesta imi doresc sa traiesc din plin, cu recunostinta, cu bucurie, cu rabdare si cu multa iubire …
..pentru ca anul care a trecut am invatat prin insiruirea evenimentelor, ca viata se poate termina intr-o secunda, ca nu intotdeauna ai timp sa-ti iei la revedere si ca intrebarea „Cum ar fi fost daca?” uneori doare prea mult!

Da-ne Doamne un an dupa inima Ta…

La multi ani dragi prieteni!

E incredibil cum trece timpul! Zi dupa zi, saptamana dupa saptamana, si fara sa ne dam seama,  ne trezim rapid traind din nou si din nou cumpana dintre ani. S-a dus 2012… un an pentru care ma aplec cu reverenta in fata Imparatului. Un an excelent prin normalitatea lui… fara prea mari convulsii si totusi frumos in simplitatea lui. Am fost sanatosi si anul acesta, am avut pe cei iubiti langa noi, am avut ce pune pe masa in fiecare zi, de ce sa luam aceste lucruri ca si cum ni s-ar cuveni? Doamne, iti multumesc pentru siguranta fiecarei zile care a trecut! Pentru ca ne-ai tinut pasii pe carare, pentru ca inca putem duce lupta credintei, pentru incurajari si pentru mustrari…

Iar pentru familia noastra anul 2012 a fost special si pentru un motiv anume… este anul in care am aflat ca vom fi parinti pentru prima data! Sunt deja aproape 4 luni de cand port in mine o minune ce zi dupa zi creste si prinde contur. Miracolul vietii l-am trait mai profund ca niciodata. Cu adevarat, asa cum spune psalmistul in Psalmul 139:”Tu mi-ai intocmit rarunchii, Tu m-ai tesut in pantecele mamei mele: te laud ca sunt o faptura atat de minunata!” si din nou „Cand nu eram decat un plod fara chip, ochii Tai ma vedeau si in cartea Ta erau scrise toate zilele care-mi erau randuite mai inainte de a fi fost vreuna din ele”, asa imi imaginez „comunicarea” dintre cea care peste cateva luni va fi micuta Sofia (sau Lidia..) si Creatorul ei.

Oh…. avem un Dumnezeu atat de minunat! Si din acest motiv, dorinta inimii mele pentru anul 2013 este sa ma scufund tot mai adanc in cunoasterea Celui care ne-a iubit inainte de a ne fi nascut! Imi doresc ca anul acesta sa castig lupta perseverentei in studiu si rugaciune. Imi doresc ca anul acesta sa-l onorez pe El prin viata mea mai mult decat am facut-o pana acum…

Imi doresc ca oamenii iubiti de inima mea sa guste cu totii din El ca sa vada cat e de bun si cum numai El poate oferi sens vietii noastre!

Imi doresc sa pot striga in fiecare dimineata… din toata inima… Maran Atha! Vino Doamne Isuse!

Iar voua va doresc…. tot ce mi-am dorit mie! „Iar toate celelalte, ni se vor adauga, caci Tatal stie de ce avem nevoie!”

http://www.youtube.com/watch?v=DXDGE_lRI0E

Ma revolt!

De cateva zile simt o revolta existentiala, fara nume, ca o durere interioara, in care sunt prea bine familiarizata cu simptomul, dar nu cunosc cauza. A fost o saptamana in care m-am simtit dezamagita de oameni in care credeam, uitand ca asta este „menirea” oamenilor… sa dezamageasca (eu la randu-mi am dezamagit de multe ori). M-am simtit neinteleasa, judecata pe nedrept, extrem de obosita… si poate putin paranoica, sau avand tendinta de a exagera lucrurile.

Acest mesaj il scriu intr-o parcare din centru, incercand sa analizez „sursa” acestor stari nasoale din ultima saptamana. Cu rusine recunosc ca m-am concentrat exagerat de mult pe propria persoana, gandindu-ma la cat sunt eu de neindreptatita (si uitand astfel de miile de oameni care au facut ani grei de puscarie pentru vini care nu le apartineau…), prinsa intr-un sistem in care credinta personala poate deveni motiv de discutii mai mult politice decat spirituale (oare cum a rezistat Hristos in lumea asta prinsa intre hotarele propriilor prejudecati ale oamenilor?), aproape dezarmata in lupta gasirii unui job adevarat… sau intr-un cuvant… am fost „greu de suportat N” (cu aluzie la filmul „greu de ucis”, care n-are de altfel nici o relevanta pentru acest post).

Incercand sa ridic putin capul, am ascultat pe youtube niste melodii ale dragii mele Mercedes Sosa. Una in mod deosebit a trezit in mine o altfel de revolta… o revolta impotriva propriei mele revolte stupide si atat de neinsemnate in comparatie cu revolta unei lumi care chiar sufera (chiar daca eu aleg sa-mi astup urechile si sa ma leg la ochi…).

Va las sa va revoltati si voi ascultand si fie ca aceasta revolta indreptatita si curata sa ne mobilizeze, sa ne dorim sa ne miscam, sa nu mai ramanem inerti sau intr-o stare de „dolce far niente”…

Solo le pido a Dios…. que el dolor no me sea indiferente….

Pedagogia lui Dumnezeu

Trecut de 12 noaptea dupa o zi in care am muncit de m-am intrecut pe mine ca sa scot la lumina casa in care vom locui pentru urmatoarele doua saptamani cat dureaza campusul. Sunt rupta de oboseala, insa gandurile roiesc in mintea mea cu fluturii de noapte in jurul becului aprins (iaca ce comparatii iti vin dupa ce experimentezi viata la tara). Ma simt cercetata de Dumnezeu intr-un mod mai aparte in ultima perioada. Un timp in care reusesc deseori sa ma detasez de mine ca sa-mi analizez propriile atitudini, ganduri, actiuni, vorbe, intrebandu-ma daca sunt intr-adevar o marturie pentru cei din jur, daca implinesc mandatul de „sare si lumina”. Raspunsul la aceste reflectii nu ma multumeste catusi de putin. Ma vad intr-o continua lupta cu propria fire, atat de greu se lasa modelata, atat de intens isi cere drepturile.

Si astazi am primit o lectie atat de frumoasa de la un prieten pe care l-am cunoscut pe internet in urma cu ceva timp si care intre timp mi-a devenit prieten si in viata reala (chiar daca ne intalnim mai mult ocazional). Fara sa insist deloc, a venit sa ne ajute la facutul curateniei fara sa aiba absolut nici o obligatie fata de noi, si s-a implicat atat de total in tot acest proces, fara sa se menajeze catusi de putin, si totul cu o naturalete care m-a surprins placut. Nimic ostentativ, nimic care sa atraga atentia asupra a cat de mult a facut el pentru noi, s-a integrat repede in echipa de munca si a lucrat cot la cot cu noi, cu bucurie si simt al umorului. Frumos gest si frumoasa lectie mi-a oferit Dumnezeu prin el… lectia gratuitatii, a te darui cu inima deschisa si fara urma de cartire (eu intrasem deja intr-o stare de nemultumire dupa ce am asteptat cateva ore sa ne deschida cineva usa…long story).

Multumesc Edy!

When dreams come true…

Sunt deja de o saptamana acasa si inca parca nu imi vine sa cred. Am lasat Bolivia si m-am intors in Iasi, la vechea mea viata care parca „nu ma mai incape”. Sau cel putin asa simt acum. Sunt intr-un proces de readaptare la ceva de care mi-a fost initial greu sa ma dezadaptez. Cool, nu?

Nu am mai scris nimic chiar inainte sa plec, din cauza ca tot ce as fi scris ar fi iesit asa cum ma asteptam, melodramatic. Au fost zile extrem de intense, zile pe care le-am trait, zile pe care le-am suferit… zile pe care mi le voi aminti toata viata. Nici nu stiu ce sens are sa mai povestesc despre petrecerile de ramas bun (haha.. m-am dat in spectacol ca la gradinita cantand cu Ana la chitara „What’s going on” imbracata in cholita si dansand salsa cu Ivert, tinandu-mi palaria sa nu cada la fiecare miscare). Sau ce sa povestesc despre „intalnirea” de la 4 dimineata (cu doua nopti inainte sa plec) cu elevii mei din atelierul de indragosteala, care s-au gandit sa ma duca sa fac o tzara de miscare matinala… un pic de alpinism inainte sa rasara soarele n-a stricat nimanui, nu-i asa? Imbratisari, lacrimi, o muuuultime de felicitari pictate, un caiet cu poze si „amintiri” (ca la sfarsitul clasei a 8-a, mai tineti minte?)… o parte din inima mea a ramas acolo, langa fratii care m-au primit si m-au iubit cu bune si rele,  si langa tineri… dragii mei tineri…

Am urcat in avion cu inima stransa de durerea despartirii dar si cu bucuria enorma ca mi-am implinit un vis. Pentru 8 luni de zile am fost un fel de misionara (cine nu ma crede, am dovada in pasaport:))… lasandu-ma invatata cu mult mai mult decat am putut eu invata pe cineva.. A fost cea mai grea dar si cea mai frumoasa lectie pe care am primit-o pana acum!

Si acum??? Astept. Imi dau timp sa ma reobisnuiesc cu viata mea de aici, stand intr-o stare de semi inactivitate. Am preferat sa o iau incet, sa nu ma bag din prima in toate, din frica de a nu pierde atat de repede din pacea si calmul pe care le-am dobandit in Bolivia. Imi dau timp sa fiu eu. Asa cum pot fi acum…  de neinteles pana si pentru mine, un pic mofluza, un pic apatica, un pic visatoare… incercand sa conserv cat mai mult aerul de Bolivia, fara oxigen dar atat de benefic pentru sanatate :).

Maine voi merge sa „predau” la Cantemir, vechiul meu liceu (de fapt voi tine locul unei profesoare pe care am indragit-o mult tare). Ce le voi spune elevilor? Ca visele pot deveni realitate, daca ai curajul sa crezi…

Pe curand!

Sa ne amintim de copilarie!

img_1321

Astazi am fost la intalnirea de grup si Denis a propus o tema foarte interesanta.. pe baza unor fotografii, sa ne amintim de copilaria noastra si sa le povestim si celorlalti aceste amintiri.

A fost o provocare pentru toti ca dupa atata timp sa ne intoarcem in trecutul nostru si sa readucem la viata nazbatiile, pataniile, bucuriile si motivele de suparare ale copilariei noastre.  A fost extrem de interesant pentru mine sa ascult si povestirile celorlalti…. m-a facut sa-mi fie dor, atat de dor sa fiu copil..! Sa ies in fata blocului si sa organizez concursul de muzica, sau sa joc hotii si vardistii, pietricica, sticluta cu otrava si cate altele… mi-e dor pana si de bataile pe care le luam de la fratii Rascutoi, de bataile intre blocuri, de solidaritatea de „cartier”. Mi-e dor sa merg cu familia la munte, sa escaladez Bucegii si sa ma plang ca nu mai pot si ca eu nu vreau sa mai inaintez… dar odata ajunsa in varf, la cabana Omu, sa ma minunez ca „sunt cu capul in nori” si sa simt ca am cucerit cel mai inalt varf din lume! Sau cand m-am pierdut la mare, si dupa cateva ore de panica am reusit sa-mi gasesc parintii datorita unui tip cercelat si tatuat din cap pana-n picioare. Hihihi… sau cand am facut colectie de pisoi la mine in boxa, fara ca parintii sa stie. Si veneau toti copiii din bloc sa-i hraneasca si sa se joace cu ei. Si am plecat la bunicii mei la Targu Neamt si am uitat sa-i spun tatalui ca in boxa locuiesc cam 20 de pisici care au invatat sa intre si sa iasa cand vor, si care au lasat in urma lor hoarde de purici….    Atat de multe amintiri.. Si ce frumos a fost sa ascult si amintirile prietenilor mei, diferite si aceleasi..

Sper ca v-am facut sa va intoarceti putin in timp si sa va amintiti de copilarie…. si daca doriti sa impartasiti si cu ceilalti o patanie de-a voastra… sunteti invitatii mei!

O duminica cu suflet de copil!

ganduri nocturne

E tarziu si poate ar trebui sa dorm.. dar nu pot.. desi nu fac nimic mai bun. Asa ca m-am decis sa scriu. Sa fiu eu.. sa-mi desart gandurile, razbunandu-ma pe tastatura. Ma simt din nou invadata de ganduri, de stari contradictorii pe care nu stiu cum sa le traduc. Azi am fost mai contemplativa decat de obicei… eram in autobuz si mergand spre facultate am facut din nou ceva ce fac deseori … i-am privit pe oameni si am incercat sa patrund in mintea lor, sa-mi imaginez trairile lor, incercam sa-mi imaginez modul in care ei traiesc, simt, spera si viseaza… si mi s-a parut ca oamenii sunt tristi. Atat de tristi… nimeni nu zambea! doar fetze incruntate, priviri inexpresive, goale… Mi s-a parut ca viata e scursa din toti. Si mi-a parut rau pentru ei, m-a durut sufletul sa vad atatia tineri si mai putini tineri fara pic de bucurie pe chip. Apoi, coborand din autobuz.. am avut parte de o surpriza. L-am revazut, dupa mult timp, pe batranul acela pe care tot orasul il cunoaste, cu Biblia lui sub brat, predicand trecatorilor, oprindu-se ca sa vorbeasca tinerilor (desi atitudinea generala fata de el e de respingere..).  Poate e ciudat, dar mi-e drag omul acela in zelul lui neinfranat. Poate e fanatic, poate e nebun… dar totusi e un nebun curajos. Mi-am dat seama ca intr-un fel imi lipsise figura lui, care aduce cu modul in care eu mi-l imaginam pe Moise sau pe Ioan Botezatorul (cu parul lui lung si barba lui).  Tin minte ca odata, de mult, chiar l-am visat. Am visat ca fuge dupa mine cu Biblia sub brat… si mie imi era frica de el.. stiam ca o sa ma mustre si nu doream asta. In cele din urma m-a ajuns, m-a privit zambind si mi-a intins Biblia… citeste-o! HIHIHI…din ziua aia, o perioada de timp, am inceput sa citesc (din pacate, potrivit lipsei mele de constanta, aceasta intitativa nu m-a tinut f mult timp si am devenit din nou lenesa).

Nu stiu de ce va povestesc aceste lucruri.. fac parte din micile intamplari ale zilei. sunt multe lucruri care-mi trec acum prin minte, de mult timp imi tot propun sa abordez un subiect mai „altfel” pe acest blog, insa inca nu am gasit un moment prielnic. Stay tooned si o sa vezi despre ce este vorba! 🙂

Noapte buna dragii mei… rugati-l pe Mos Ene sa ma viziteze.. nu de alta, dar daca-mi dau peste cap tot sistemul (din nou!), nu e momentul cel mai potrivit (nu in sesiuneee!!!!!). ZzzzzzzZ

zi de duminica

Buna dimineata viata! Buna dimineata natura, vara, caldura! Buna dimineata zi de august cu tot ce vei veni! Ce minune ca ma pot bucura din nou de o zi infernal de calda, de tantari, de poluare, de zgomot. E lumea in care traiesc si care in lipsa de alternativa, a inceput sa-mi placa. Si-i multumesc lui Dumnezeu pentru ca traind pot sa descopar partile frumoase din lumea asta de plastic.

De cateva zile am o stare ciudata. As minti sa spun ca nu am motive sa ma bucur de viata mea. Am mai mult decat marea majoritate a oamenilor (nu ma refer la partea financiara, desi nici de acest aspect nu pot sa ma plang). Iubesc si ma simt iubita de oamenii din viata mea, am tot ce-mi trebuie ca sa ma dezvolt in directia aleasa de mine, sunt inconjurata de oameni valorosi, etc etc etc.  Dar de ceva zile simt ca merg pe marginea drumului meu. Am convingerea ca fiecare om are un traseu propriu de urmat (eu il numesc planul lui Dumnezeu pentru viata fiecaruia), dar noi putem alege daca vom urma acest drum sau nu (unul din lucrurile care ma incanta la Dumnezeul meu este ca e un gentleman desavarsit.. El nu intra cu bocancii in viata nimanui, bate politicos la usa, face propunerea si ne lasa pe noi sa hotaram). Sunt constienta  de cand eram inca un copil ca exista un scop in toate, ca nimic nu e intamplator si ca viata fiecaruia are un sens. Si acum, dupa cativa ani in care incerc sa dezvolt partasia cu El, imi dau seama ca inca sunt la linia de start (desi ar fi trebuit sa fiu demult in cursa –  timpul nu asteapta pe nimeni), intrebandu-ma pe ce directie sa apuc. Si mi-am mai dat seama ca sursa pacatului din viata mea si din viata atator alte miliarde de oameni este superficialitatea cu care il cautam pe Dumnezeu. Noi am dori ca Dumnezeu sa ni se releve pe tava. Ne simtim frustrati ca nu il putem „simti” (eventual ne intrebam de ce nu apare in fata noastra sa ne traga de nas.. ca noi sa realizam in sfarsit ca el exista si e prezent) si la cea mai mica incercare pe care ne-o da, credem ca ne-a parasit si ca de fapt Lui nu-i pasa de oameni. Dar cati dintre noi mai iau aminte la cuvantul Mantuitorului care spune: „Ma veti cauta si ma veti gasi, DACA MA VETI CAUTA DIN TOATA INIMA„? Oare cine il mai cauta pe Dumnezeu din toata inima? Oare cum putem trai fiind atat de ignoranti si lipsindu-ne de cel mai mare privilegiu pe care il poate avea vreodata o fiinta omeneasca – partasia (relatia personala) cu Creatorul.  Si atunci nu ma mir de ce oamenii se simt mereu singuri, avand un gol pe care desi incearca sa-l umple cu tot felul de „inlocuitori”,  nu face decat sa se adanceasca..  Noi am ales sa stam despartiti de Dumnezeu, desi pretul apropierii noastre a fost platit, iar El inca ne asteapta sa il cautam cu toata inima.

Stiu ca intrebarile isi vor afla raspunsul atunci cand voi porni in cea mai frumoasa si mai plina de sens cautare pe care as putea-o face. Atunci cand voi trai cu toata fiinta durerea distantei dintre mine si Iubitul inimii mele va incepe „goana” dupa Dumnezeu. O Doamne, de n-as avea inima impietrita..

Sunt inca alte mii de ganduri care incearca sa castige prioritate. Ma opresc aici, voi reciti ce am scris pana acum si-mi voi da seama de lipsa de coerenta dintre idei. Si nu am sa modific nimic. Astazi eu sunt incoerenta.

Pe curand..