Vise naruite

Imagine

Se intampla in viata sa ajungi in acel punct in care ai senzatia ca tot ce stiai ca este real pentru tine, nu mai exista; ca fericirea este un concept strain de tine; ca durerea care-ti copleseste inima este atat de puternica incat nu va mai trece niciodata. Cu totii am experimentat macar o data in viata o durere atat de mare incat am simtit ca viata nu merita traita. Iar daca pana acum am fost scutiti de o astfel de experienta, pana la sfarsitul vietii cu siguranta vom trece printr-o astfel de vale. Si oricat de ciudat ar parea, lucrul acesta e cat se poate de normal. Face parte din viata…

Suntem bombardati din toate partile cu mesaje de genul: „Traieste-ti visul!”; „Nu renunta la visele tale” si alte asemenea slogane care au ca scop mobilizarea intregii noastre fiinte spre un scop bine determinat. In principiu, nu vad nimic rau in a lupta pentru visele in care crezi. Doar ca, uneori, independent de voia noastra, cele mai mari vise se naruie, lasand in loc confuzie si instabilitate.

Sunt cateva vise care cred eu, se potrivesc aproape tuturor oamenilor. Cu totii visam la familii fericite, la o sanatate buna macar pana la batranete (pentru noi si pentru cei dragi), la job-uri care sa ne satisfaca nevoia de semnificatie si eventual si cea de securitate financiara, la vieti implinite (asa cum intelege fiecare implinirea). Apoi, sunt acele vise specifice, care ne diferentiaza. Eu de exemplu, visez sa calatoresc in toata lumea, sa cunosc locuri si oameni despre care doar am citit. Visez sa fac ceva semnificativ cu viata mea, amprenta care ramane in urma mea sa fie o marturie a unei vieti traite cu scop, pentru ceilalti (recunosc, am un pic din „mitul salvatorului”).

Si totusi, ce se intampla atunci cand dintr-o data, cele mai adanci dorinte ale noastre se spulbera? Cand aflam ca suferim de o boala incurabila? Sau ca am pierdut tot? Sau ca cineva drag, foarte drag, ne paraseste? Ce se intampla atunci cand din toate visele noastre au ramas doar cioburi care nu pot fi lipite?

O reactie care urmeaza celei de haos, de durere de nesuportat, este pentru cei mai multi, incercarea disperata de a ajunge prin orice mod sa „se simta din nou bine”. Incercam sa compensam lipsa prin lucruri care sa ne readuca in acea zona de stabilitate emotionala in care sa putem spune…”ma simt bine!”. Unii dintre noi, se refugiaza in munca. Altii, se refugiaza in alcool, droguri sau sex. Altii, mai „evoluati” spiritual, cauta acele activitati care sa ii faca sa se simta semnificativi pentru cei din jur (se apuca de voluntariat de exemplu).

Dar daca nu ar trebui sa facem tot ce tine de noi sa ajungem din nou la starea de echilibru anterioara? Daca viata noastra trebuie pur si simplu sa se schimbe, iar durerea trebuie traita si consumata pana cand va lasa loc bucuriei (acea bucurie autentica, care nu mai depinde de contexte exterioare)?

Exista cu adevarat un scop ascuns al durerii? Si poate fi acest scop tocmai cunoasterea bucuriei profunde?

Sunt intrebari „tari” la care autorul Larry Crab incearca sa raspunda in cartea lui, „Vise naruite”. E o carte care te confrunta cu umbrele cele mai ascunse din sufletul tau, dar la sfarsitul careia, vei putea spune poate pentru prima data, „Doamne, iti multumesc ca ai ingaduit contexte de suferinta in viata mea, pentru ca prin ele am avut ocazia sa accesez o forma de bucurie care nu se compara cu nimic…”

Anunțuri

Dedicatie muzicala

Pentru cei care stiu ca acel dor care persista in inimile lor chiar si atunci cand toate lucrurile par sa mearga bine, nu poate fi umplut decat de Acela in care se gaseste intreaga plinatate. Pentru toti aceia care refuza sa umple golul din sufletele lor cu surogate de fericire, cu implinire contrafacuta ….

Pentru voi, luptatorilor, dedic acest cantec:

Ramas bun, parinte!

Exista un verset in Eclesiastul care m-a urmarit zilele acestea. Acesta spune: Mai mult face un nume bun decât untdelemnul mirositor, şi ziua morţii, decât ziua naşterii (Eclesiastul 7:1). Suntem straini si calatori, dar oare, cati dintre noi traim viata aceasta constienti permanent de aceasta realitate? Ca moartea e un lucru natural si inevitabil in vietile tuturor, o stim cu totii. Insa daca astazi ar trebui sa ne incheiem socotelile cu viata, am fi gata sa o luam in brate, sau fiorul ei ne-ar sageta inima si ar expune-o groazei?

Si totusi sunt inca oameni pentru care moartea are acea semnificatie profunda a regasirii, a intregirii. Oameni care s-au identificat cu Sf. Pavel care spunea intr-una din scrisorile lui: pentru mine a trai este Hristos si a muri un castig. Un astfel de om a fost parintele Viorel Dimitriu. Despre el am mai povestit pe blog, intr-o postare din 2009. Parintele si-a terminat alergarea pe 15 februarie 2014. A luptat pana la sfarsit lupta cea buna! Am ramas noi… cei care l-am cunoscut si am fost marcati de prezenta lui Hristos din el. Fiecare dintre cei care l-am cunoscut am putea povesti enorm de mult despre el. Sunt acele experiente de partasie care ne-au marcat traiectoria. Sunt acele cateheze, focuri de tabara, acele discutii din casa lui transformata in biblioteca… sunt acele predici pline de putere, acele chemari neobosite la pocainta, la nastere din nou! Parintele nu a fost un om comod! A fost acel om care nu te lasa sa pleci la fel cum ai venit. Si nu intotdeauna era usor de suportat aceasta schimbare care presupunea renuntarea la crestinismul caldicel….

Ascultand ieri un interviu pe care i l-am luat parintelui in anul 2006, mi-a ramas in minte raspunsul lui la o intrebare cu privire la asteptarile pe care le are de la cei din comunitatea pastorita de el. A spus ca isi doreste pentru noi, ceea ce isi doreste pentru el: SFINTENIA. Nimic mai mult, nimic mai putin. Doar Dumnezeu stie in ce masura a atins acest deziderat. Indraznim sa credem ca, eliberat de firea pamanteasca, se bucura acum din plin de cununa neprihanirii. 

Lupta lui s-a terminat. Lupta noastra inca continua. Imi doresc sa am mereu verticalitatea parintelui. Sa nu caut sa plac oamenilor mai mult decat lui Dumnezeu. Imi doresc sa apar adevarul, chiar daca acesta este incomod pentru cei mai multi. Imi doresc sa nu-mi fie frica de cruce, de calea stramta, de methanoia. Si imi doresc sa strig din toata fiinta, asa cum o facea parintele de atatea ori:

 HRISTOS A INVIAT!

si….

MARAN ATHA! IATA, DOMNUL VINE!

….. Intr-o zi ne vom revedea! 

 

 

NIMIC

Un gand inspirat din Psalmul 50

Image

De cate ori Doamne nu am incercat sa-ti castig bunavointa prin „jertfe”, crezand ca eu pot sa-ti ofer TIE ceva? Ce pot eu sa-ti ofer cand nimic din ceea ce am nu este al meu? Cu ce sa vin inaintea Ta cand din mana Ta am primit TOT?

Tu Doamne nu vrei decat sa avem o inima cinstita. Sa ne recunoastem saracia si sa realizam ca doar prin Tine suntem bogati.

Daca avem puterea sa ne trezim dimineata, daca avem sanatate in trup, este doar datorita harului Tau! Ce putem noi face ca sa adaugam macar o zi vietii noastre?

Daca avem ce manca, cu ce ne imbraca, daca avem un acoperis deasupra capului, e pt ca TU esti bun si nu permiti sa ducem lipsa de ceva. Avem tot ce ne trebuie ca sa fim fericiti, iar noi tot saraci ne simtim.

Daca avem azi cui sa-i spunem „Te iubesc”, daca sunt persoane in vietile noastre carora le pasa de noi, este pt ca TU ai inventat iubirea. Tu ai pus din Tine in noi ca sa invatam ca singuratatea este in afara Ta.

iti multumesc Doamne si recunosc ca de la Tine si doar prin Tine am TOT si nu-mi lipseste NIMIC. Am venit cu mainile goale in lumea aceasta, dar TU mi-ai umplut viata cu tot ce am avut nevoie ca sa DEVIN acea persoana care ti-ai dorit sa fiu. 

Ce pacat ca de atatea ori uit toate aceste lucruri si intru din nou si din nou in acea bucla a nemultumirii, care te mahneste atat de profund!

Da, Doamne! Tu nu ai nevoie de nimic de la noi. Nu-ti putem oferi nimic pt ca nimic nu este al nostru. Nu ai nevoie nici macar de iubirea noastra, pt ca ea exista deplin doar in TINE. Insa noi da, avem nevoie sa te iubim (si poate asta e cea mai mare nevoie a vietii noastre). Avem nevoie sa te iubim ca sa intelegem ca intreaga noastra existenta este o expresie a harului Tau, o expresie a iubirii Tale rotunde, perfecte si neconditionate.

Eu nu am NIMIC si totusi am TOT. Ce paradox!

 

„Fericiti cei saraci in duh…”

Isus si-a inceput lucrarea de evanghelizare in Galileea, la scurt timp dupa confruntarea cu diavolul in pustie. Lucrarea Lui de inceput s-a concentrat pe 2 aspecte: propovaduirea evangheliei si savarsirea de vindecari.

Datorita puterii si minunilor Lui, Isus a devenit rapid cunoscut, fiind urmat de mari multimi de oameni, in mare parte oameni saraci, in felurite boli si nevoi.

In contextul acesta, Hristos incepe “predica de pe munte” – chintesenta mesajului cristic – cu fericirile. Ca o idee generala, fericiti in lumina evangheliei sunt toti aceia pe care lumea nu da nici doi bani: saracii in duh, cei ce plang, cei blanzi, cei prigoniti, etc.

In aparenta Hristos enunta un antagonism: cum poti fi fericit atunci cand plangi sau esti prigonit?

Si totusi fericirile lui Hristos trimit spre o alta dimensiune, inaccesibila omului care-si este auto-suficient sau care e perfect acomodat in lumea de aici si acum.

Dimensiunea la care Hristos se refera in fericiri are legatura cu Imparatia Cerurilor, cu o relatie speciala intre om si Dumnezeu (filiatie), cu promisiuni vesnice, care se vor implini la momentul lor. Observam ca Hristos nu face referire la implinirea vietii pamantesti, efemera, ci la implinirea vietii vesnice.

“Fericiti cei saraci in duh, caci a lor este Imparatia Cerurilor”. Cine sunt saracii cu duhul? Cei cu inima smerita in fata Domnului, cei care traiesc in permanenta in “Ground zero”, cei goliti de ego, care recunosc ca prin ei insisi nu sunt nimic, ci doar Dumnezeu savarseste binele in/prin ei. Saracii in duh nu se lauda cu nimic: cu nimic ca fiind prin ei, cu nimic ca fiind a lor. Ei sunt goliti de ei insisi si astfel Dumnezeu “are loc” in inimile lor, poate transforma si turna har fara a fi “stanjenit” de domeniile ocupate de “ego”.

Prin saracii in duh Dumnezeu opereaza cel mai frumos schimbarea. Ei sunt cei care poarta in ei insisi Imparatia Cerurilor.

Avem promisiunea fericirii. Atunci cand vom renunta la parerea prea inalta pe care o avem despre propriile persoane. Atunci cand nu vom mai tanji dupa lauda lumii, dupa recunoasteri din afara si dupa validari. Atunci cand nu vom mai suferi cand ne vom simti atacata “dreptatea”. Atunci cand imaginea Lui ne va interesa mai mult decat imaginea noastra. Vom fi fericiti cand inima noastra va fi vindecata de mandrie si cand vom renunta la falsele pretentii .

Vom fi fericiti si vom fi liberi!

Despre sensurile profunde ale vietii… si ale mortii

A trecut ceva timp de la ultimele postari. Zambesc cand ma gandesc la parcursul vietii de atunci pana acum. Parca au trecut cativa ani, comprimati doar in cateva luni. Imi amintesc de efervescenta cu care am inceput noul an. Ca niciodata, am „simtit” ca va fi un an deosebit. Atunci nu am inteles in ce fel va fi deosebit. Dar am intuit bine.

Desi am intrat doar de putin timp in a doua jumatate a lui 2013, evenimentele de pana acum s-au succedat intr-un ritm ametitor. Un an plin de labirinturi, din care cel mai greu a fost cel al mortii.

Cum poti vorbi despre moarte cand tii viata in maini? Cum poti vorbi despre moarte cand pt tine si pt cei pe care-i iubesti pare ceva atat de strain… ca si cum niciodata nu ni s-ar putea noua intampla? Dar moartea se intampla. Si vine intr-un mod atat de brusc incat ne ia prin surprindere si ne lasa doar cu un gol imens care simtim ca ne invadeaza fiecare celula a corpului. Moartea i s-a intamplat lui, iubitului meu tata, intr-un timp atat de scurt…

Doar 3 saptamani au fost de ajuns… 3 saptamani care mi-au ramas intiparite in minte pt totdeauna. Cele mai intense si mai sfasietoare (desi la un moment dat si pline de speranta) saptamani din viata mea. De la aflarea necrutatorului diagnostic, urmat de operatia datatoare de (false) sperante pentru ca apoi sa urmeze marele salt dincolo. Brusc. De-odata. Fara avertismente. S-a dus lin si zambind parca realitatii de dincolo. Iar noi am ramas intr-o stare de totala confuzie, neintelegand cum si de ce si mai ales de ce acum. Cu doar doua saptamani inainte de a veni EA, minunea mult asteptata de intreaga familie si mult iubita de cel care avea sa fie pt prima data bunic.

„Fii tare pt copilul care trebuie sa vina”! Toti imi spuneau acest lucru, „fii tare!”. Si am fost, inecand emotiile si straduindu-ma, luptand cu toata fiinta ca starea mea sa nu o afecteze pe ea. Imi dau seama acum ca doar harul Lui mi-a dat putere sa „fiu tare”.

Din mana Lui am primit aceasta pierdere, si tot din mana Lui am primit o pace incredibila care mi-a dat puterea sa merg mai departe ca sa parcurg un nou labirint (de aceasta data un labirint care are la capat lumina si speranta)… cel al Vietii. Primirea unei noi vieti este un eveniment care marcheaza si transforma intreaga realitate inconjuratoare.

Doua saptamani de pre-travaliu, 8 ore de travaliu greu urmate de acel prim planset. Cand iti dai seama ca s-a terminat si simti cum o apasare enorma dispare brusc si in locul ei se instaleaza o fericire cum rar ii este dat unui om sa o traiasca. Primul ei zambet… realizezi ca a meritat toata suferinta nasterii si ca mai mult, aceasta suferinta a adus ca rod cea mai mare binecuvantare pe care un om o poate avea pe acest pamant.

Numele binecuvantarii mele este Iris. Alaturi de ea invat sa-L cunosc pe El mai mult. Alaturi de ea invat sa ma minunez de lucrurile aparent mici: un zambet, o mutrita suparata, un cascat. Si un val de dragoste imi strabate fiinta, transformandu-se intr-o rugaciune fierbite:

Fata mea, cresti, si fii OM! Implineste-ti destinul si nu lasa lumea sa te abata de la drumul tau. Iar tinta, nu uita, este Cerul!

Acum imi dau voie sa plang. Sa-i povestesc lui tata despre ea, sa i-o descriu, stiind ca l-ar face nespus de mandru. Desi… nu se stie, poate el a cunoscut-o deja: undeva la granita dintre lumi, un om venea in lume, iar altul isi lua ramas bun…

 

P.S. Pentru ca ieri copilul meu a implinit o luna, mami s-a hotarat sa-i faca in dar un blog dedicat doar ei. Un blog cu scrisori care-i vor sluji drept martori ai devenirii ei asa cum am inteles-o eu…

http://scrisoripentruiris.wordpress.com/

Amazing love

Au trecut 5 luni de cand Domnul mi-a facut onoarea de a ma implica in procesul de creare a unei noi vieti. El a avut visul, El a trimis sufletul, si in chip minunat tot El a „tesut” celula cu celula, trecand-o prin diferite etape de dezvoltare, pe cea care peste putin timp va deveni fetita „mea”. O port in mine ca pe un dar ceresc de care ma simt nevrednica. Gandul vietii care se dezvolta in mine imi copleseste inima… e frumos, e prea frumos! Ce taina nespus de mare este in fiecare suflare de viata! Ce onoare nespus de mare ne face marele Artist, transformandu-ne din simple „creaturi” in „co-creatori”.

Meditand la aceasta minune nu pot sa nu ma intreb ce a fost fiecare suflet inainte de „a fi”? Ce a fost fiecare suflet in visul marelui Creator? Cand a luat nastere „fiinta” in gandul Lui?

Cine si-ar putea inchipui ca un pui de om de-abia nascut din pantecele mamei lui are sanse egale de a deveni un mare sfant sau un damnat? Ceea ce inima mea stie fara urma de indoiala este ca in visul Lui Dumnezeu, fiecare suflet are un potential nemasurat de a deveni asemenea Lui, implinind astfel chemarea primordiala a fiecarui om!

Ce se schimba oare pe parcurs? Cand incepem sa uitam Cerul din care am fost trimisi si ne indragostim de pamant cu atata inflacarare?

Cand se pierde inocenta aceea specifica pruncilor, pe care FIECARE prunc a avut-o? (pana si cei mai odiosi oameni ai istoriei)

Si mai ales… care este rolul nostru, ai celor care primimm in „custodie” noile suflete?

Sunt intrebari care-mi framanta inima gandindu-ma la EA, micuta mea inca protejata de lumea noastra corupta, si la toti copiii…

Doamne, ma rog pentru familii care sa-si inteleaga mandatul! Ajuta-ne Doamne sa realizam ca sufletele care se nasc din noi nu sunt proprietatea noastra, ci sunt un dar divin pe care ni-l incredintezi dintr-o prea mare dragoste.

Ajuta-ne sa Te iubim atat de mult incat intreaga noastra viata sa fie un imn inchinat acestei iubiri, pentru a nu ne pierde coerenta!

Fereste Doamne inimile fragile ale copiilor de dezamagiri mai mari decat pot duce!

Fereste-i Doamne cat mai mult de influenta toxica a unei lumi egocentrice, hedoniste si golite de Tine!

Da-le Doamne un discernamant timpuriu pentru a intelege ce e din Tine si ce e din afara Ta, nu din frica, ci din iubire!

Transforma Tu Doamne copiii de astazi in generatia davidica de maine, in oameni „dupa inima Ta”: demni, curajosi, smeriti si capabili de a schimba lumea.

Ecoul vocilor lor strigand „Maran Atha!” sa te aduca cat mai curand la cei care Te asteapta!

…. lui Iris, si tuturor copiilor care se nasc si cresc in jurul nostru!Imagine

Cel mai mare lagar al mortii – Coreea de Nord

(ARTICOL PRELUAT DE PE http://stiri.resursecrestine.ro)

O tara comunista al carui dictator Kim Jong Un se considera singurul Dumnezeu si ,,mai presus de lege ‘’,,conducatorul iubit ‘’ pretinzand  inchinare publica. Cu o populatie de aprox 20 milioane  de locuitori  unde religia principala este ateismul, Coreea de Nord este clasata pe locul intai in lume  in ce priveste persecutia si crimele impotriva crestinilor. In ultimul raport al ONU 12% din populatie sufera de foame crunta si speranta de viata este mult redusa, multi supravietuiesc mancand iarba sau resturi de coji de pe camp.

Cu toate ca regimul  de la Phenian  este cel mai represiv din lume, ce incalca flagrant drepturile omului,  dreptul la libertate religioasa (cu toate ca oficial este libertate religioasa in tara)  totusi popupatia crestina este mereu in crestere. Sunt aprox 450 mii de crestini, 25% suferind in lagare de exterminare  pentru refuzul de a preamari cultul dictatorului. Doar daca esti descoperit ca detii o Biblie poti fi executat sau deportat in lagar de munca pentru tot restul vietii. In aceste lagare zeci de mii de oameni mor anual de foame, munca si tortura, boala, arme chimice testate pe detinuti. Lagarele de prizonieri de pe teritoriul tarii au dimensiunea unor orase. Nu exista date oficiale despre ceea ce se intampla in lagarele  din teritoriul Nord Coreean. Putinii supravietuitori ce au putut depune marturie despre conditiile inumane din aceste cazane ale mortii vorbesc despre prostitutie fortata, violuri si avorturi fortate, uciderea copiilor cu handicap, tortura sistematica, disparitii de persoane, tratament inuman, conditii de viata infricosatoare, infometare, sclavia copiilor  etc. Martori au vazut oameni care si-au pierdut ochii pentru ca acestia le-au sarit din orbite atunci cand au fost baturi crunt. Speranta de viata in lagar este de aprox 1-2 ani.

Trei pastori Nord Coreeni au fost executati si alti 20 trimisi in lagare de munca fortata in august 2012. Guvernul apeleaza la executari publice frecvente ca metoda de provocare a fricii. Daca sunt descoperiti ca practica credinta crestina  ii asteapta tortura. In 2012 trei supravieruitori ai unui lagar de munca au cerut deschiderea  unui proces international impotriva dictatorului de la Phenian  pe care l-au acuzat de genocid. Ei s-au adresat Tribunalului International de la Haga denuntand crimele comise de acesta. Persecutiile pentru un crestin dovedit sunt crunte prin lege fiind afectata atata familia acestuia si inca 3 generatii (condamnare pe viata). In Coreea de Nord crestinii sunt considerati tradatori pentru ca nu se inchina conducatorului si reprezinta o amenintare la siguranta statului. Un misionar crestin fugit din Coreea de Nord la sfarsitul anilor 90’ dar care reintors acasa cu cateva Biblii si materiale crestine a murit curand in urma torturilor aplicate dupa ce a fost descoperit,  a starnit reactie din partea comunitarilor crestine internationale. In 2009 tanara mama  Ri Ok a fost executata public pentru ca a distribuit mai multe Biblii  iar parintii, sotul si 3 copii au fost intemnitati iar dupa 2 ani de detentie si tortura au murit. ln ciuda tuturor restrictiilor posibile credinciosii reusesc totusi sa isi pastreze credinta vie, sa isi procure materiale religioase, sa se intalneasca in biserici de casa si locuri secrete chiar daca pentru numele lui Isus in orice moment ii poate astepta moartea. Credinciosii din tara vecina, Coreea de Sud reusesc de nenumarate ori sa le trimita mesaje de incurajare, texte biblice (versete) in baloane de heliu sau sticle lasate apoi sa pluteasca peste granita.

,,Nicidecum n-am sa te las, cu nici un chip nu te voi parasi’’ – Evrei 13.5

Nostalgici dupa comunism?

Imagine

Cei care ma cunosc stiu despre pasiunea mea pentru istorie, si mai ales pentru istoria noastra moderna (cei 40 de ani de comunism). Ani de zile am fost captivata de acest subiect si am citit cam tot ce mi-a picat in mana (cu precadere despre inchisorile comuniste a caror victime au fost zeci de mii de oameni cu o vina comuna: au refuzat sa se inregimenteze in sistem). Si cand credeam ca nu mai e nimic nou de aflat (cel putin din ce ne este noua accesibil sa aflam)… surpriza… am dat peste un documentar cu niste informatii cutremuratoare. Informatii pe care ar trebui sa le cunoastem cu totii, pentru a ne intelege mai bine trecutul.

vizionand documentarul cu pricina mi-am amintit de niste discutii recente pe care le-am avut cu diverse persoane. Discutiile se invarteau in jurul situatiei politice actuale prin comparatie cu situatia politica pe care au trait-o parintii nostri (perioada comunista). Opinina generala era ca „tot mai bine era pe vremea comunistilor”. Sub sloganul „macar atunci erau locuri de munca si apartamente”, efectiv realizam ca interlocutorii mei nu vedeau mai departe de atat ce a insemnat sistemul comunist pentru tara noastra si pentru toate tarile care au avut nesansa istorica de a fi facut parte din URSS. Si tind sa judec acest lucru ca o consecinta a faptului ca tinerii nu cunosc istoria. Se multumesc cu franturile povestite de inaintasii lor cu privire la iluzia de protectie sociala pe care sistemul o lasa. Nu stiu nimic despre inceputurile acestui rau care inca are consecinte in mentalul colectiv. Nu stiu nimic despre milioanele de oameni care au disparut de pe strada si nu a mai stiut nimeni de ei, nu stiu nimic despre genocidul din Ukraina in care au murit mai multi oameni decat in Holocaust (printr-o politica de infometare!), nu stiu nimic despre gulaguri, umilinte, suferinte pe care o minte sanatoasa nu si le poate imagina….

Si acestea fac parte din trecutul nostru. Ne contureaza identitatea de neam si ar fi un pacat sa nu ne intereseze. Necunoasterea duce la ignoranta. Si ignoranta duce la reeditarea istoriei in formele ei cele mai grotesti.

Va invit sa urmariti documentarul care m-a provocat sa scriu acest post. Si va invit la un exercitiu de empatie cu victimele unui sistem pe care multi dintre noi inca il mai contempla…

http://filmehd.net/the-soviet-story-2008-documentar-online.html