Mi-e dor de TATA!

De cand sunt copil, am asteptat luna martie cu un soi de emotie, entuziasm si nerabdare. In primul rand pentru ca era un semn ca iarna se apropie de sfarsit, iar apoi pentru ca primavara debuta sezonul zilelor de nastere din familia noastra. Primul care-si sarbatorea ziua de nastere era TATA – pe 7 martie, cu o zi inainte de ziua femeilor. Nici acum nu pot sa spun de ce eram asa nerabdatoare sa vina ziua tatii, insa chiar si acum, la aproape 5 ani de cand el a plecat dintre noi, 7 martie ramane o zi cu rezonanta in sufletul meu.

Deseori imi amintesc cu dor de tatal meu. Dar astazi, parca mai mult decat pana acum, imi este nespus de dor sa-l mai vad o data.

Mi-e dor de TATA… de privirea lui plina de blandete si de zambetul lui special pentru mine (pentru ca da, avea un anumit mod de a-mi zambi complice, un zambet pe care mi-l adresa numai mie si care facea mai mult decat 1000 de „te iubesc”)

Mi-e dor de TATA… mi-e dor sa ma cuibaresc in bratele lui si sa simt ca sunt fetita tatii, chiar daca nu mai sunt de mult timp o fetita.

Mi-e dor de TATA – de discutiile noastre filosofice si de cele mai multe ori in contradictoriu.

Mi-e dor de TATA – de stangacia lui atunci cand incerca sa-i pregateasca o surpriza mamei de 8 martie, chiar daca de multe ori se oprea la nivel de intentie.

Mi-e dor de TATA – caruia nu-i era frica sa para ridicol atunci cand, intoarsa de peste mari si tari, fugea literalmente in intampinarea mea cu bratele larg deschise.

Mi-e dor de TATA – mi-e dor de ochii lui, de vocea lui, de chipul lui…

Si desi au trecut aproape 5 ani de cand a plecat, pe 1 martie am simtit inca o data bucuria apropierii zilei lui.

Mi-as fi dorit nespus ca astazi in loc sa scriu aceste cuvinte, sa tabaram in casa lui impreuna cu nepoatele pe care nu si le-a cunoscut…

La multi ani taticul meu, oriunde ai fi!

Cîteva sfaturi despre creşterea copiilor din partea unui tată nereuşit

Pentru ca tot vorbim de parenting

Marius Cruceru

Nu sînt un tată bun! Nu prea am avut de unde învăţa. Mama a rămas văduvă la 27 de ani şi nu s-a mai căsătorit. N-am văzut cum trebuie să se poarte un tată faţă de copii, dar am avut fraţi duhovniceşti care s-au ocupat de mine, am văzut mamă, şi am avut har din partea lui Dumnezeu cu o soţie care a crescut într-o casă de 10 copii. A doua din 10. Aspră. Pe lîngă această binecuvîntare unchiul meu, ajuns acum la 92 de ani mi-a fost un fel de înlocuitor de tată în anumite privinţe. Mi-a fost mentor atunci cînd aveam mai multă nevoie de un sfat bun.

Astăzi avem binecuvîntare de copil în biserica noastră. Prea multe nu pot sfătui pentru că eu însumi mai trebuie să învăţ, dar din toţi aceşti ani în care s-au ridicat lîngă noi Neriah …

Vezi articolul original 1.048 de cuvinte mai mult

Lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus

Sa mori in necunostinta

„Odata un pastor care mergea pe o panta a unui lant muntos a gasit intre pietrele unei vagauni un ou. Era prea mare ca sa fie de gaina. Si apoi ar fi fost dificil ca acest animal sa ajunga pana aici ca sa-l depoziteze. Si era prea mic ca sa fie de strut. Nestiind cui ii apartine oul, a decis sa-l ia.

Cand a ajuns acasa i l-a dat sotiei sale care tocmai pusese la clocit mai multe oua sub o curca. Vazand ca oul era mai mult sau mai putin de marimea celorlalte, l-a pus langa celelalte oua sub clocitoare.

Intamplarea facu ca atunci cand ceilalti pui au inceput sa iasa din ou si oul adus din munti a inceput sa crape. Chiar daca din acel ou a iesit un animal care nu semana cu celelalte, oul nu s-a ciocnit diferit de celelalte.

Pe deasupra, era vorba despre un pui de vultur. Da domnilor, cum auziti, de vultur. Chiar daca s-a nascut in caldura oferita de closca curca, viata i-a fost data din alta parte.

Pentru ca nu avea de unde sa invete alte lucruri, puisorul imita ceea ce vedea. Piuia la fel ca si celelalte curci mici si urma curca in cautare de viermi, seminte si deseuri. Scotocea prin pamant si incerca sa agate fructele coapte din copac. Traia in cotet si ii era frica de cocosii care de multe ori veneau sa se certe pe mancarea pe care stapana o arunca dupa pranz.

Noaptea se urca pe ramurile roscovului de frica navastuicilor si a altor animale. Traia totalmente in necunostinta si facea ce vedea ca faceau si ceilalti.

Cateodata se simtea putin ciudat. Mai ales cand avea posibilitatea sa fie singur. Insa nu se intampla des sa stea singur. Curcanul nu suporta singuratatea si nici nu-i place ca ceilalti sa i se dedice ei. Este obisnuit sa mearga intotdeauna in turma si sa-si arate pieptul pentru a impresiona, sa-si intinda coada si sa bata din aripi. Orice lucru care-l impresioneaza primeste imediat ca raspuns un sunet sfidator. Lucru foarme comun la aceste pasari care, in afara faptului ca sunt mari, nu zboara.

Intr-o zi cu cer senin si nori albastri, in inaltul cerului, animalul nostru a ramas surprins cand a vazut niste pasari care zburau maiestos, aproape fara sa-si miste aripile. Simti parca un soc in sufletul sau. Ceva ca o chemare veche care vroia sa-i trezeasca toate simturile. Ochii sai obisnuiti sa priveasca mereu pamantul in cautarea hranei nu reuseau sa distinga ceea ce se petrecea in inaltimi. Dar in inima lui a aparut o nostalgie puternica. Si el? De ce nu zbura asa? Inima ii batea puternic si cu nerabdare.

Dar in acel moment se apropie o curca care l-a intrebat ce face. Aceasta a inceput sa rada de el dupa ce i-a ascultat confidenta. I-a spus ca este un romantic si sa se lase de prostii. Curcile se ocupa cu altceva. Trebuia sa fie realista si sa o urmeze intr-un loc unde a gasit multe fructe coapte si alte tipuri de mancare. Dezorientat, bietul animalut s-a lasat furat din mirajul sau si a urmat-o pe colega sa, care a condus-o la curca. S-a reintors la viata sa normala, mereu chinuit de o profunda insatisfactie interioara care-l facea sa se simta ciudat.

Niciodata nu a descoperit identitatea sa adevarata de vultur. Ajuns la batranete, intr-o zi a murit. Da, din pacate a murit intre curci, cum a trait. Si ganditi-va ca a fost nascut pentru culmi!”

Pentru ca sunt mama de fata, si este zi de 8 martie

Sa fiu mama e unul din cele mai frumoase lucruri care mi s-au intamplat! Si Doamne, iti multumesc, ai lasat sa mi se intample muuulte lucruri frumoase! Am crescut intr-o familie in care m-am simtit mereu iubita, ocrotita si pretuita. Am avut posibilitatea sa fac alegeri proprii, care mi-au adus multe satisfactii. Am in viata mea prieteni adevarati, care ma iubesc si pe care-i iubesc. Am in jurul meu oameni pe care-i pot considera adevarate modele, demne de urmat. Insa un dar cu totul special pe care Dumnezeu mi l-a facut este Iris, fetita mea care in acest moment are 1 an, 8 luni si 8 zile. Prin ochii ei, incep sa reinterpretez si eu viata, sa vad lucrurile care sunt cu adevarat importante si sa realizez ca momentele de fericire pura din viata mea au fost gratis, dar in nici un caz ieftine. Cel mai recent episod pe care mi-l amintesc s-a intamplat chiar saptamana trecuta, cand Iris a mea nu reusea sa adoarma la pranz si am pus-o pe pieptul meu si am rasfatat-o pana a adormit. E un sentiment cu totul special sa-ti adoarma copilasul in brate. Am simtit cum un val de fericire imi inunda intreaga inima, fericire insotita de un munte de iubire si de o sfiala ciudata… ca si cum nici nu stii ce sa faci cu toata acea traire. Astfel de momente le numesc eu: the pure state of happiness.

Sunt multe lucruri pe care mi le doresc pentru copilul meu. Si nu este vorba despre proiectii ale mele in ea, ci este vorba de acele lucruri care fac viata completa, indiferent de alegerile particulare. Ii doresc sa fie iubita in fiecare zi, si la randul ei sa nu-i fie teama sa daruiasca iubire, ii doresc sa aiba mintea deschisa, debarasata de balastul prejudecatilor, ii doresc sa fie curioasa sa descopere lumea de langa ea si sa aiba intelepeciunea sa distinga ce este frumos si bun, de ceea ce este urat si nociv pentru suflet. Si-mi doresc sa-i pot fi alaturi in toata aceasta calatorie a vietii ei….

A…. si ii doresc sa stie ca exista o diferenta intre un Barbat si o persoana de gen masculin :).

Un nou inceput

Niciodata nu am stiut cum sa-mi iau ramas bun. Niciodata nu mi-a fost usor sa ma despart de oameni dragi, pe care i-am iubit. Niciodata n-am stiut cum sa ma detasez, cum sa nu sufar atunci cand am simtit ca e gata…ceva s-a rupt! Si totusi lectia aceasta se repeta, e ca un test pe care stiu ca va trebui sa-l dau toata viata, pana cand o sa inteleg deplin ca dragostea nu tine pe nimeni inlantuit.

Poate despre asta este ultima lectie a anului 2014. Despre a iubi in libertate, acceptand ca celalalt a ales un drum diferit, un drum care nu te include. Si totusi, a alege sa iubesti in continuare, pastrandu-ti echilibrul emotional si starea de pace, stiind ca toate au un sens, chiar daca greu de deslusit in prima instanta.

A inceput un an nou. Un an care va aduce noi teste, noi provocari, noi contexte de crestere. Nu toate vor fi usoare, nu toate vor fi comode. A inceput un an nou, in care va trebui sa aleg in fiecare zi sa-i iubesc pe cei de langa mine, sa ma bucur mai mult de oamenii din viata mea si sa sufar mai putin pentru cei care au plecat. Un an nou, in care imi doresc sa traiesc ancorata in realitate, investind in relatii reale (cele care se rezuma doar la FB, nu fac parte din aceasta categorie) si alegand sa ma bucur de fiecare lucru minunat din viata mea.

Un an nou, plin de autenticitate, va doresc si voua!

Y,,, que sera, sera!

Meditand la Craciun…

Dragii mei, în dar de Crăciun vă ofer cu drag o meditație asupra semnificației Crăciunului, care pe mine m-a ajutat să-mi ridic gândul mai presus de partea comericală a acestei sărbători. Vă doresc tuturor ca Isus să se nască și să crească în inima voastră azi și în fiecare zi a vieții voastre!

Astăzi celebrăm un eveniment impresionant. Pentru un moment să ne imaginăm toată apa mării, pusă într-un glob… De fapt, Dumnezeu, care este veşnic şi infinit, s-a făcut un prunc mic şi s-a născut într-un loc pe care nimeni nu şi-l imagina.

Aceasta este o dovadă a iubirii atât de mari pe care o are Dumnezeu. El s-a apropiat de noi, a luat iniţiativa şi astăzi ne amintim că ne dăruieşte prezenţa sa veşnică în lume şi în mijlocul fraţilor noştri.

Pentru aceasta, în această noapte de Crăciun, în lungul şi în latul lumii sunt celebrări care indică că suntem bucuroşi, că sărbătorim iubirea lui Dumnezeu, multe familii se reunesc în casele lor, în unele părţi va fi belşug de bucate, pentru toţi va exista un cadou. Însă pentru un moment să ne întrebăm: ce se va întâmpla cu aceia care nu au familie, sau resurse economice pentru cadouri, sau care nu au mâncare pentru această noapte, cum celebrează Crăciunul?

Un moment care ne poate ajuta să reflectăm asupra acestei întrebări este acela în care lui Iosif și Mariei, chiar în momentul aducerii pe lume a Pruncului, le-a fost negată o locuinţă în diferite locuri şi pentru aceasta au petrecut noaptea într-un grajd. Aşadar, care este sensul Crăciunului? Este foarte simplu. Crăciunul este Isus. El este cadoul cel mai important pentru că ni l-a oferit Dumnezeu Tatăl nostru (In 3,16), El este cea mai bună hrană (In 6,35), El este cel mai bun prieten (In 15,15) şi, mai mult, acest cadou preţios niciodată nu se strică sau nu se termină, ci rămâne pentru totdeauna.

Însă ce se va întâmpla în ianuarie, când totul se termină? Când luminile şi decoraţiunile se împachetează? Nu putem să-l împachetăm pe Isus! Nu putem permite să se umple de praf „spiritul nostru de Crăciun” până anul viitor. Acest prunc care s-a născut în mine, trebuie să-l alimentez, să-l îngrijesc, să-i permit să crească, să-l îmbrăţişez, să-i dau iubire şi mai ales să nu-l uit niciodată.

Iubiţi fraţi, s-a născut Mântuitorul nostru, prietenul nostru Isus şi pentru aceasta trebuie să fim bucuroşi. Nu poate să aibă loc tristeţea când tocmai s-a născut viaţa; aceasta care alungă teama, care ne dă bucuria de a şti că vom trăi pentru totdeauna.

Nimeni nu trebuie să se simtă departe de această bucurie, toţi împărtăşim motivul acestei emoţii, până şi îngerii celebrează acest eveniment. Pentru aceasta, astăzi invitaţia este de a aduce mulţumire lui Dumnezeu pentru iubirea sa veşnică, de a înălţa glasurile noastre pentru a-l lăuda şi a-l preamări pe Isus, acest prunc care aparent este aşa de slab, însă toată puterea lumii se află în El.

Să fie astăzi ocazia în care să  ducem această bucurie a Crăciunului celor care nu vor avea pâine pe masă în această noapte, sau celor care nu vor primi afectul unei familii, dar mai ales celor care nu-l au pe Isus. Să mergem în întâmpinarea lor, să vorbim despre această mare minune pe care an de an o amintim, şi să nu permitem ca să se transforme într-un obicei și nici ca trăirea acestei minuni să fie împachetată în cutii împreuna cu decoraţiunile, ci, dimpotrivă, să fie o palpitaţie constantă pe durata întregului an.

Acum să ne întrebăm:

Am făcut din Crăciun un obicei de rutină pe care îl repet în fiecare an? Care va fi cadoul pe care-l voi oferi lui Isus la naşterea sa? Cum pot duce această mare veste la fraţii care nu o cunosc? Simt bucurie adevărată pentru naşterea lui Isus în mine?

My birthday list of desires

A trecut ceva timp de cand am scris ultima data. Nu stiu daca de vina este lipsa de inspiratie, lipsa de timp sau lipsa de chef. Poate e o combinatie intre toate. Acum simt nevoia sa scriu. Am reusit in sfarsit sa o adorm pe Iris si sa ma regasesc cu mult prea neglijatul meu blog.
Viata se intampla foarte repede. Timpul trece de parca nu ar fi fost. Acum cateva zile Iris a mea a implinit un an. Iar mami a ei a implinit si ea niste ani. Desi mi-am propus atunci sa fac o lista de dorinte pentru aceasta noua varsta (atat pt ea, cat si pt mine), pana acum nu am avut ragazul (sau dispozitia) sa o fac. So, here we are.. me and my list:)
– anul acesta imi doresc sa gasesc macar un motiv de bucurie transformata in recunostinta IN FIECARE ZI (si spun macar unul, desi sunt mii de motive)
– imi doresc sa petrec cat mai mult timp jucandu-ma cu Iris, creand amintiri frumoase pentru anii ce vor urma
– imi doresc sa-mi gasesc menirea (din punct de vedere profesional)
– imi doresc sa petrec mai mult timp de calitate cu familia si cu prietenii mei
– imi doresc sa fac mai multe lucruri care sa rupa monotonia
– imi doresc sa calatoresc mai mult, in cel putin 3 tari diferite
– imi doresc sa cunosc oameni noi, de la care sa am ce sa invat
– imi doresc sa nu las sa treaca nici macar o zi fara a le arata dragostea mea celor din jurul meu
– imi doresc sa invat sa tac atunci cand trebuie sa tac, si sa vorbesc doar atunci cand vorbele mele pot sa zideasca pe celalalt
– imi doresc sa nu ma culc niciodata cu inima mahnita, sau neimpacata cu cei dragi
– imi doresc sa devin mai consecventa in lucrurile care conteaza pentru mine si care sunt deosebit de importante pentru cresterea mea
… anul acesta imi doresc sa traiesc din plin, cu recunostinta, cu bucurie, cu rabdare si cu multa iubire …
..pentru ca anul care a trecut am invatat prin insiruirea evenimentelor, ca viata se poate termina intr-o secunda, ca nu intotdeauna ai timp sa-ti iei la revedere si ca intrebarea „Cum ar fi fost daca?” uneori doare prea mult!

Meditatii in Saptamana Patimilor II: Noi ce ii daruim astazi lui Hristos?

Este Miercurea Mare. Sirul evenimentelor se precipita, iar punctul culminant este aproape. Hristos isi traieste ultima saptamana. Desi a fost intampinat in urale atunci cand a intrat in Ierusalim, la mai putin de o saptamana aceiasi oameni vor striga: „Rastigneste-L!”. Si desi Mantuitorul incepe sa vorbeasca clar ucenicilor despre patimile care vor urma, acestia par mai defocalizati decat oricand.

Ce era oare in sufletul lui Isus cu 2 zile inainte de moartea Lui? Ce spuneau ochii Lui frumosi si blanzi, incarcati de suferinta pe care o stia atat de aproape? Cum a putut sa-i iubeasca si sa se daruiasca in continuare ucenicilor Lui atat de nepriceputi si insensibili la tot zbuciumul sufletesc pe care-L traia?

O femeie. Doar acea femeie aflata in casa lui Simon leprosul a stiut cum sa-L incurajeze pe Hristos. Cea care nu a facut parte din cercul celor mai apropiati, o femeie poate neinsemnata pentru cei din casa ei, s-a cheltuit pe sine in cel mai deplin mod, mangaiind inima insangerata a lui Isus. Prin spargerea vasului de alabastru si varsarea mirului de mare pret pe capul Mantuitorului, ea a dat dovada de cea mai pura iubire, acea iubire care nu se uita la ce jertfeste, care nu-si face socoteli si nu asteapta rasplata. Doar o astfel de iubire a putut sa-l incurajeze pe Cel care din iubire a decis sa-si asume vina intregii omeniri si sa bea paharul suferintelor pana la fund. 

Cu doua zile inainte sa moara, in ziua in care unul din preaiubitii Lui s-a decis sa-L vanda, femeia din casa lui Simon, din iubire, a reusit sa „faca un lucru frumos fata de Mine (Mantuitorul)”. Si pentru asta, dupa mai bine de 2000 de ani, intr-un oras din Romania, cineva implineste promisiunea conform careia „in toata lumea se va spune si ce a facut femeia aceasta, spre pomenirea ei” (Matei 26:13).

Ea a reusit sa faca un lucru frumos pentru Domnul Isus. Noi, astazi, ce putem face pentru El? Cum putem mangaia inima Celui care inca sufera pentru toti copiii Lui?

Meditatii in Sapamana Patimilor I: Eli, Eli, lama sabahtani?

Una din cartile care m-au ajutat enorm in perioada peregrinarilor mele prin lume (parca a trecut o vesnicie de atunci) a fost Jurnalul Fericirii, a lui Nicolae Steinhardt. In inchisoare fiind, a reusit sa mediteze profund  la patimile Domnului, la ce a insemnat jerfa Lui pentru omenire. Una din meditatiile lui, mi-a atins inima in mod deosebit si se potriveste tare bine acestei perioade incarcate de sacralitate. Ma rog sa fie la fel de folositoare voua cat mi-a fost mie atunci si acum….

– în mai toate celulele, una din încuietoarele predilecte este discutarea
cuvintelor rostite de Mîntuitorul pe cruce: Eli, Eli, lama sabahtani?
De vreme ce Hristos a putut spune: Dumnezeule de ce m-ai părăsit
înseamnă că a fost om şi el, nu Dumnezeu. Panait Cerna: „ai gemut şi tu cînd
fierul te pătrunse.”
Argumentul acesta îl socotesc întru totul neîntemeiat, iar din cuvintele de pe
cruce deduc, dimpotrivă, proba absolută a validităţii răstignirii.
Am de partea mea pe Dostoievski, pe Simone Weil, pe Kierkegaard – şi
întregul sinod de la Halchidon. Am şi două tablouri înfăţişînd răstignirea, unul de
Holbein (la Basel) şi altul de Velasquez (la muzeul Prado). în ambele lipsesc
razele de lumină pornite din cer, tragedia e ireversibilă, fără de leac;
săvîrşitu-s-a: nu numai chinul şi proorocirea ci şi toată tevatura, gata, moartea nu
e clinică, învierea e izgonită printre amăgiri şi deşarte nobile nădejdi, niciodată
nu va trăi trupul acesta răsucit, sîngerînd, găurit, terfelit, sfirtecat. învierea este
cu totul imposibilă. Aşa spune Dostoievski – făţiş – că-i apare Hristos în tabloul
lui Holbein şi aceeaşi precisă, neagră, rece impresie am avut-o şi eu privind
Răstignirea de Velasquez, care a fost expusă şi la Luvm şi unde în primul plan
domină galbenul intens – uită-1 dacă poţi! – al unei mantii; în fund sunt jalnicele
cruci, bietele trupuri, cerul de plumb. Crucile par aruncate la distanţă, deja uitate
– cum ai uita în grabă (şi osînditorii cu adevărat lucraseră sub imboldul pripei) un
lucru neînsemnat ori stingheritor -, Hristos este cu totul singur şi-n părăsire, un
răstignit lîngă alţi doi indivizi, undeva la marginile murdare ale unui oraş, pe o
movilă de gunoi, pietre şi zgură, într-o amiază toridă şi – din cauza norilor joşi
-de zăpuşeală. Nu se văd ca în Dictatorul lui Jules Romains puternicele şi
melancolicele structuri ale suburbiilor unui mare oraş modern, ci masivele
metereze ale unei aşezări străvechi, reci şi rele mai mult decît melancolice. Un
sistem închis, cum spun fizicienii cînd prevestesc inexorabilitatea entropiei. Din
ţărîna ce aduce a leşie, din norii grei, din privirile stinse ale crucificaţilor, din
scăpărările morocănoase ale executanţilor se scurge, ca o ceară brună, ceara
peceţii care încheie. Din întinderea ce acoperă totul ca un clopot nu încape ieşire.
Transcendenţa e o teorie, învierea pare, ba nu pare, se vede limpede că e o
puerilitate. Şi-au căutat-o. Bieţii de ei. Să fim oameni întregi.
Le arăt celor ce pun problema lui Eli, Eli: cu atît mai bine că e aşa, numai
aşa putea să fie.

Răstignirea nu e farsă şi înşelăciune decît dacă se constată că orice miracol
este cu neputinţă, orice înviere este un basm. Dacă monofiziţii, dochetiştii ori
fantaziaştii ar avea dreptate. în ruptul capului n-aş fi trecut la creştinism. Ar
însemna că răstignirea a fost în cel mai bun caz un simbol ori o reprezentaţie. Să
nu fie! Numai deznădejdea omenească de pe cruce dovedeşte integritatea şi
seriozitatea jertfei, o împiedică a fi cine ştie ce joc, ce vicleim.
Domnul venise hotărît să bea paharul pînă la fund şi să se boteze cu
botezul crucii, dar în grădina măslinilor, cînd se apropia momentul, tot s-a rugat
să fie scutit a deşerta paharul. Desigur, adaogă: facă-se voia Ta. Şovăiala totuşi a
fost reală. Iar pe cruce, în ciuda comunicării idioamelor, în ciuda faptului că avea deplina conştiinţă a învierii, natura omenească pare să fi covîrşit oarecare
timp – după cum, contrapunctic, a predominat natura divină pe muntele Tabor -,
căci altfel nu s-ar fi auzit atît de firescul mi-e sete şi nici atît de
allzumenschlich-ul: Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?
Actul răstignirii a fost atît de serios, de autentic şi total încît pînă şi apostolii
şi ucenicii erau convinşi că spînzuratul de pe lemnul din mijloc nu va învia. Dacă
n-ar fi fost atît de zdruncinaţi în credinţa lor, Luca şi Cleopa n-ar fi umblat
mohorîţi, tîrşîindu-şi picioarele pe drumul către Emmaus, şi-ar fi recunoscut
deîndată învăţătorul şi n-ar fi rămas atît de miraţi cînd au înţeles cine e. (Se
simţiseră atît de stingheri, de păcăliţi, îneît se rugaseră de primul trecător întîlnit,
un necunoscut, să nu-i lase singuri, să stea cu ei.) Nici Toma n-ar fi pus condiţii
atît de drastice (şi, la drept vorbind, de jignitoare) dacă n-ar fi fost şi el sigur că
învierea, după cum se petrecuseră lucrurile, nu mai era cu putinţă.
Tuturora nu le venea a crede. Răstignirea era definitivă şi pentru ei,
întocmai ca pentru scribi. Şi era necesar, spre adeverirea jertfei, ca răstignirea să
dea impresia de sfîrşit, de soluţionat, de afacere clasată, de bun simţ biruitor. Nu
ajungea – ca să fie răstignirea ceea ce trebuia să fie – nu ajungeau groaza torturii,
piroanele, suliţa, spinii – în tabloul lui Mathias Griinewald de la Uiiterlinden
spinii străpung întregul trup intrat în putrefacţie -, mai era neapărat nevoie –
pentru completare, pentru întărire — să pară şi catastrofă, derută, eşec.
Numai strigătul Eli, Eli ne dovedeşte că răstignitul nu s-a jucat cu noi, că nu
a încercat să ne mîngîie cu făţarnice estompări. (Ca-ntotdeauna i-a tratat pe
oameni ca pe fiinţe libere şi mature, capabile de a încasa adevăruri neplăcute.)
Spre deosebire de Buddha şi Lao-Ţe. el nu dă aforisme şi pilde, ci carne şi sînge, 
chin şi deznădejde. Durerea fără deznădejde e ca mîncarea tară sare, ca nunta
fără lăutari.
(Iar dacă tîlharul cel bun e primul om care soseşte în rai – înaintea
proorocilor, patriarhilor şi drepţilor Vechiului Testament — poate că o
datorează nu numai cutremurătoarei lui convertiri ci şi faptului că a fost
coleg de suferinţă cu Domnul. Căci una e să stai la picioarele crucii şi să suferi,
oricît de sincer şi de sfîşietor, şi alta e să fii pe cruce. Durerea altuia nu e a ta, e a
lui, ţi-o însuşeşti numai printr-un proces ideativ nu prin simţiri. Numai tîlharul
cel bun simte la fel cu Domnul.)
întruparea a fost totală, cum învaţă sinodul de la Halchidon.
Bine, totală, dar Hristos pe cruce n-a încetat de a fi şi Dumnezeu.
Eu: nu e de contestat permanenţa comunicării idioamelor, dar după cîteva
ore pe cruce omenescul a trebuit să fie predominant; altfel tragedia era
contrafăcută.
O ţin morţiş: ce-ar fi vrut dochetiştii, fantasiaştii şi monofiziţii -sau ateii? Să
le fi făcut Hristos de pe cruce semn cu ochiul alor săi spre a le da de înţeles: las’
că asta e de gura lumii, fiţi fără grijă, ştim noi ce ştim, ne vedem Duminică
dimineaţa?
Ce oribil „spectacol” presupune, fără de voie, monofizitismul!
Argumente de text: la Romani (8, 32) Pavel scrie: „El care pe însuşi Fiul său
nu L-a cruţat”. Acest nu L-a cruţat ne demonstrează de asemeni că pe cruce nu s-au desfăşurat simboluri, ci s-a petrecut o suferinţă reală. Numai prin
împreunarea durerii fizice şi a torturii morale se obţine decoctul final: suprema
amărăciune.
Tot Pavel la I Cor 1, 23 : „însă noi propoveduim pe Hristos cel răstignit”, iar
la 2, 2: „Căci am judecat să nu ştim între noi altceva decît pe Iisus Hristos, şi pe
Acesta răstignit.”
De ce adaosul „şi pe Acesta răstignit” de nu pentru a pune accentul pe latura
cea mai nebunească şi mai scandaloasă? Raţiunea înţeleaptă s-ar învoi în cele din
urmă cu un Dumnezeu răstignit simbolic şi concedînd să sufere aparent (altfel
oamenii nu înţeleg), dar paradoxul şi sminteala (creştinismul adică) înfăţişează
divinitatea nu numai aşezată pe cruce -solemniter – ci pironită cu adevărat; unde
suferă aidoma cu nervii (legendele şi epopeile evului mediu, care ştia ce-i
durerea, neîncetat se referă la nervi), fibrele şi sufletul bietului om, pînă la cele
din urmă consecinţe (şi Hristos are, în pofida ereziei lui Apolinariu, suflet
omenesc întreg). Dacă şi-ar fi păstrat – măcar în parte – impasibilitatea pe cruce,
dacă n-ar fi gustat din plin deznădejdea omului, evenimentul petrecut pe Golgota
n-ar fi fost – pentru filosofi, pentru preoţi şi pentru prostime -prilej de poticnire şi
sminteală, ci „scenariu” ori „ritual”, deci admisibil, comestibil.
La I Cor. 6, 20 şi 7, 23 Pavel stăruie: „Aţi fost cumpăraţi cu preţ.”
Cu preţ cinstit. întreg. Dumnezeu n-a înşelat pe nimeni: nici pe diavol, nici
pe noi; nici pe sine nu s-a înşelat. N-a plătit cu aparenţă de
suferinţă, cu o cruce mitică, sau cu bani calpi. Preţul nu 1-a plătit o
fantasmă; came din carnea noastră, sînge din sîngele nostru.
Şi la Evrei (2, 17; 2, 18; 4, 18): Pentru aceea dator era întru toate (afară de
păcat) să se asemene fraţilor (nouă); fiind El însuşi ispitit, poate şi celor ce se
ispitesc să ajute; ispitit întru toate, după asemănarea noastră.
Asemenea nouă în toate şi ispitit de toate ca şi noi: aşadar şi de omeneasca
deznădejde.

 

N. Steinhardt, Jurnalul Fericirii (p. 60-63)